3,5%
Pentru
Casa Filip

Povestile oamenilor care locuiesc la Casa Filip

Frații sunt cel mai grozav lucru din lume. Suntem două surori, ne avem una pe alta. Ea m-a însoțit, pentru perioada tratamentului, de la Galați la Cluj, pentru că mă mișc mai greu și am nevoie de ajutor. Soțul ne-a adus cu mașina, ne-a făcut aprovizionarea, iar o parte din lucruri ni le-au asigurat cei de la Casa Filip.

Azi am terminat a noua ședință de radioterapie. Până la sfârșitul lunii vom fi la Cluj. Locuim în garsoniera pe care o administrează Casa Filip și aici ne vom petrece Paștile. Sunt condiții excepționale.

De abia aștept să văd și eu un firicel de iarbă, să ne putem mișca într-o grădină. Acum prefer să citesc, să mă odihnesc. Tratamentul poate fi destul de greu, dar nu vreau să mă lamentez. Sunt o fire pozitivă.

M-am îmbolnăvit în septembrie, anul trecut.

Cancer? Am luat-o așa, ca pe o gripă. E o gripă, asta mi-am spus, și mă voi vindeca.

Am mers cu ideea că trebuie să mă fac bine. Și să știți că sunt bine, asta-i realitatea. Și cu ajutor, și cu tratamentul acesta, trebuie să răzbatem. Nu bate nimeni drumul până la Cluj pentru a-și permite să lase garda jos și să se gândească la ce e mai rău, că nu se face bine. E mare distanța, da, dar m-am obișnuit și cu drumurile. Când ai speranță de viață poți merge până foarte departe, credeți-mă. Până la capăt mai e.

Ca pacient, poți alege să vii unde crezi că vei avea parte de condiții de tratament mai bune. În orașe mai mici n-ai tot timpul disponibile aceste lucruri: ba aparatul nu funcționează, ba nu este citostaticul. Asta m-a determinat să iau calea Clujului. Nu sunt numai eu venită de atât de departe. La Institut, când am fost prima oară, era lume de peste tot, nu numai din zona Ardealului. De peste tot.

Acum mă tratez la o clinică privată. Este altă îngrijire, este altceva. Medicina a mai avansat, sunt mulți oameni pregătiți în acest domeniu.

E o situație neplăcută creată de răspândirea virusului. Eu sunt cu imunitatea la pământ, am încheiat relativ recent chimioterapia. E un domn, Marcel îl cheamă, un taximetrist pe care ni l-au pus la dispoziție fetele de la Casa Filip. El se ocupă exclusiv de pacienții cazați la casă, el mă duce, el mă aduce. Este esențial să evităm contactul cu alți oameni. E o preocupare, o îngrijorare în plus. Folosim mănuși, măști, și intrăm la un magazinaș de lângă bloc doar pentru a cumpăra apă sau pâine. Aceste măsuri sunt normale pentru oameni care se confruntă cu boala asta. Psihic sunt pregătită pentru orice, am trecut deja prin prea multe și sunt gata să iau totul așa cum vine. Sigur că nu jubilez după ce mă întorc de la clinică, de la tratament, dar am resurse să lupt. Sunt foarte recunoscătoare că are cineva grijă de noi și că am întâlnit la Cluj oameni de mare calitate.

În fiecare săptămână, noi oameni se cazează la Casa Filip. Dacă doriți să vedeți cum îi puteți susține accesați pagina Vreau să ajut.

vreau să ajut

-Ce faci, mamă?

-Uite, draga mea, sunt la medic. Te sun eu mai târziu, bine?

-Unde ești?

-La medic.

Doamna Elena, din Brașov, tocmai încheiase o discuție scurtă cu Claudia, fiica ei. Era într-adevăr la o clinică și făcea tratament de două luni de acum, pentru un cancer la colon. Elena nu a spus nimănui asta, în afară de soț. Voia doar să își protejeze copiii de o suferință comună și "inutilă", așa cum crede ea.

Dar, în acea zi, Claudia o sunase să o roage să aibă grijă de copii, adică de nepoți, pentru câteva ore. Fix atunci, în acel moment. "Nu mai pot minți, am să-i zic adevărul căci nu mai pot ascunde asta", și-a zis. A încercat să-și ascundă boala de Claudia, mai ales că și ea, Claudia, trecuse recent printr-un cancer și știa cât se va consuma și câtă durere ar fi putut să-i cauzeze o veste precum aceasta. Dar atunci, în acea zi, i-a spus tot.

Claudia a ascultat-o cu atenție și-a îmbrățișat-o așa cum și Elena a îmbrățișat-o pe Claudia cu luni în urmă, când fata ei se îmbolnăvise tot de cancer. Claudia a încurajat-o, nu s-a pierdut cu firea, cu toate că simțea că se clatină întreg pământul sub picioarele sale și i-a spus simplu: "Nu îți face griji, totul va fi bine, trecem prin asta împreună". Sunt exact cuvintele pe care și Elena i le-a spus în trecut Claudiei. Claudia, la fel ca și Elena, a încercat mai multe luni să își ascundă suferința.

Atunci, Claudia venise la Cluj la tratament și se cazase la Casa Filip. Acum, Elena este la tratament la Cluj și s-a cazat la Casa Filip, unde mai stă o săptămână. "Totul va fi bine. Ne sprijinim una pe cealaltă, între noi există o legătură indestructibilă. Nici măcar un cancer nu o poate rupe."

În fiecare săptămână, noi oameni se cazează la Casa Filip. Dacă doriți să vedeți cum îi puteți susține accesați pagina Vreau să ajut.

vreau să ajut

În plină pandemie cu COVID 19 și stare de urgență la nivel național, oamenii care suferă de cancer nu au luxul de a sta acasă. Ei luptă pentru viața lor iar unii dintre ei ne dau lecții de curaj.

Nu sunt speriată, n-am fost niciodată speriată. Sunt asistentă medicală și tratez pacienți cu insuficiență renală, o boală destul de serioasă, invalidantă și ea. Încerc să-i încurajez spunându-le de fiecare dată că, totuși, insuficiența renală nu e chiar lucrul cel mai rău care ți se poate întâmpla. Că uite, mai există și cancerul. Când am ajuns să mă îmbolnăvesc de cancer, am îndrăznit să merg și mai departe: nu am mai simțit că e un obstacol de nedepășit și mi-am spus că până și de afecțiunea asta se mai vindecă oamenii. Până la urmă, ce vrea Dumnezeu aia se întâmplă.

Așa sunt de fel, optimistă. Am plâns o singură dată. Fiul meu cel mare venise din Anglia, în septembrie. Hotărâse să stea acasă pentru o perioadă. Nu-i spusesem de boală și m-a găsit în plin tratament. Atunci m-a luat în brațe și a început să plângă când i-am spus. Nu mi-am mai putut stăpâni lacrimile.

Am identificat problema la sân în vara anului trecut. Am făcut o ecografie la Slatina, în orașul meu, apoi medicul oncolog mi-a recomandat o mamografie. Mi-a zis că există o suspiciune dar că puncția biopsie o va clarifica. Apelasem între timp la un chirurg din București.

El mi-a oferit soluția operației, oncologul de acasă insista pentru puncție biopsie și, în funcție de rezultat, să stabilească pașii de urmat mai departe: chimioterapie, operație etc. M-a descumpănit puțin această nepotrivire între indicațiile specialiștilor. Am decis să merg pe mâna oncologului. Între timp, și soțul a avut o urgență medicală de altă natură, iar o prietenă ne-a recomandat să mergem la Cluj s-o rezolvăm.

Cu un drum, am ajuns și la clinica Medisprof să cer o a doua opinie. Începusem deja chimioterapia acasă, făcusem o ședință, dar am hotărât să le fac pe următoarele 7 la Cluj. Chiar dacă asta a însemnat cheltuieli mult mai mari cu drumul și oboseală adunată, am întâlnit aici oameni calzi, în care poți avea încredere. La ședințele de chimio plecam din Slatina noaptea, veneam 6 ore și ceva până la Cluj pentru că nu era aglomerat. Ne întorceam a doua zi, după tratament, încă cel puțin șapte ore pe drum.

A urmat radioterapia, tratament pe care trebuie să-l faci zilnic o perioadă destul de însemnată de timp. Căutam cazare în Cluj. Am o prietenă care locuiește lângă Huedin și insista să stau la ea. Începuse epidemia și nu mi se părea o idee foarte bună să mă plimb atâta. Fetele de la clinică mi-au dat un pliant cu Casa Filip. Pe 2 martie am ajuns aici, o să plec pe 30, după aproape o lună.

Casa Filip...aici totul e făcut din iubire. Mulțumesc!

În fiecare săptămână, noi oameni se cazează la Casa Filip. Dacă doriți să vedeți cum îi puteți susține accesați pagina Vreau să ajut.

vreau să ajut

Când doamna Ana, din Vatra Dornei, a aflat că e bolnavă, a crezut că pică cerul pe ea. Ea, care toată viața a muncit, și-a crescut copiii, acum trebuie să se trateze de cancer prin chimioterapie și radioterapie. S-o lase picioarele pe ea, tocmai pe ea, cea mai iute, cea mai energică, cea mai optimistă, cea mai harnică? Ea, care ducea zi de zi lemnele în cele trei sobe din teracotă din casă. Ea, cea care ținea casa, care gătea, care muncea neîntrerupt. S-o încetinească cancerul? Nici vorbă.

Ana, de 68 de ani, își scoate telefonul să-și vadă nepoțica de un an și jumătate. De când e la Casa Filip, se văd în fiecare zi prin WhatsApp. Uneori și pe facebook, De când a învățat-o unul dintre copii cum e cu telefoanele și cu tehnologia, doamna Ana nu se mai dezlipește de telefon.

"Tare mult îmi mai place. Decât să stau la televizor o oră, mai bine vorbesc pe facebook sau WhatsApp. Ne vedem prin video. Și vorbesc cu nepoțica mea, așa cum poate ea vorbi, da i-s tare dragă, se bucură când mă vede."

Nepoțica sa se numește tot Ana. Mai mare cadou nici nu putea să primească vreodată.

"A fost un șoc să aflu că am cancer, dar n-am disperat. Sunt împăcată cu gândul. Nu-s tânără să spui că n-am trăit destul. Toți suntem datori cu o moarte, am trăit bine, am avut o viață cu bune și cu rele, dar dacă trag linie e bine-bine."

Când nepoțica Ana s-a îmbolnăvit două zile și-a ajuns la spital cu febră, s-a îmbolnăvit și bunica Ana. Atât de mult ține la ea. Și-a dorit mereu o fată și i-a trimis Dumnezeu doi băieți. "Buni și cuminți, dar nepoțica-i nepoțică."

"Am făcut chimioterapie, fac și radio, e bine. Îmi place de Cluj și de clujeni, m-am învățat și merg singură la Auchan, uneori vin cu taxiul că mă dor picioarele. Am făcut drumul ăsta spre Cluj de 10 ori, chiar am numărat. Îmi place, eu am lucrat toată viața într-un singur loc, 40 de ani...foarte greu. Acum îs la Cluj, mai schimb aerul. Încet-încet îmi revin picioarele și pot umbla tot mai bine. Tratamentul merge, m-am documentat și eu. O leacă să mai treacă și o să fie bine. Abia aștept să-o văd pe Ana mea din nou."

În fiecare săptămână, noi oameni se cazează la Casa Filip. Dacă doriți să vedeți cum îi puteți susține accesați pagina Vreau să ajut.

vreau să ajut

"12.000 de euro am plătit pentru operație la sugestia unui medic profesor. Eu sunt în concediu de boală, cu pensie mică, cu un sfert de salariu, soția primește salariul minim, face curățenie la scări. M-au salvat frații mei, am patru frați plecați în Italia. Fără ei aș fi fost pierdut. Am plătit fiindcă mi s-a spus că dacă ar fi fost să mă programez la stat, ar fi durat trei luni-patru luni.

Am mai avut un cancer prin '86, la colon. Atunci aveam deja o fetiță și s-a născut și băiatul meu, vă dați seama ce perioadă. Apoi, în 2014 au început iar problemele. Mi-am făcut analize peste analize, ieșeau toate negative. Am făcut trei puncții, două RMN-uri, nimic. Nu a ieșit nimic pozitiv, totul negativ. A trecut timpul. Luam tratamente câte 6 luni. Am greșit, poate, că n-am venit mai devreme, căci trebuia să ajung la un control în vară/toamnă, la final de august, dar atunci erau medicii plecați în concedii, plus că apoi aveam mult de muncă la serviciu.

Am venit în ianuarie, sperând că totul trece, trece, trece. S-a văzut, în sfârșit, că am cancer, la al treilea RMN făcut. Doctorul mi-a spus așa: "îți facem operația la stat, dar acolo trebuie să treacă 3-4 luni, să te programezi. Eu îți recomand să te operez la privat". M-a operat cu un robot și-a costat 12.000 de euro plus cheltuieli de spitalizare. Robotul ăsta era la Brașov, am stat acolo. Au curățat ei cât au curățat, mi-au scos 11 noduli, dar a rămas o margine cu țesut tumoral și din cauza asta fac acum radioterapie. Întrebasem și un alt medic: e musai să mă operez acum? A zis așa: "dacă profesorul ți-a spus, înseamnă că așa trebuie să faci, că știe ce spune!" Eu de unde să știu?

Fac radioterapie în prezent, nu e ușor. Nu mi-a fost niciodată ușor. Aveam 26 de ani când am făcut primul cancer. Am trăit mereu cu spaima că sunt bolnav. Am lucrat puțin, fiindcă eram mai mereu în pensie de boală sau pe ajutor de handicap. Am trecut la un program de 4 ore, apoi am trecut la 8 ore, dar m-am îmbolnăvit. Soția a lucrat în fabrică, la Alba, apoi din 1992 fabrica s-a închis. Pe urmă a fost femeie de serviciu până s-a închis firma aceea. Acum lucrează pe scările de bloc, unde face curățenie. Eu sunt din nou cu cancer. Asta-i neșansa vieții. Când am crezut că-i bine, a venit iar cancerul."

În fiecare săptămână, noi oameni se cazează la Casa Filip. Dacă doriți să vedeți cum îi puteți susține accesați pagina Vreau să ajut.

vreau să ajut

"În tot răul, e ceva ce mă mișcă până la lacrimi, și anume susținerea familiei. Stagii, așa le numim noi, gărzi. Prima oară a stat soția mea cu mine, la Casa Filip. Apoi a venit fiul meu. El are un serviciu foarte bun, își scoate laptopul și practic poate lucra de oriunde. O făcea chiar și de la clinică, în timpul tratamentului meu. De două săptămâni e fata cu mine, deși ea e stabilită și trăiește în Ungaria. Îmi pare foarte bine că am pe cineva alături. Așa au hotărât ei, într-un consiliu de familie: că nu voi fi niciodată singur în timp ce mă voi confrunta cu boala.

Totul a început cu o tuse seacă, 4-5 accese scurte pe zi. Îmi dispăruse pofta de mâncare. Plecam dimineața la serviciu și mă întorceam seara târziu, cu mâncarea neatinsă. Ziceam că e de la căldurile alea mari. Du-te la medic, insista soția. Într-un final am mers, pe la începutul lui iulie, anul trecut. Vasile, stai jos! Medicul mă invita să iau loc, cu rezultatul CT-ului pe care îl făcusem la plămâni pe birou, în fața lui. Nu stau, domnu' doctor, nu stau jos, i-am răspuns. Nu stau! S-a uitat la mine: aveți o tumoare de 7 pe 6 centimetri, grosime de 5, la plămânul stâng. Vestea a picat că trăsnetul din cer. Eram la Satu Mare, la spitalul TBC, venisem de la Carei unde locuiesc. Facem o bronhoscopie, a zis doctorul. Sigur, nu mai avem timp de pierdut, i-am zis. Am așteptat 10-11 zile rezultatul – atât aștepți și-n SUA, și-n China, și oriunde pe glob, dar așteptarea e cumplită. Negativ. E bine, mi-am zis. Mi-au spus că ar trebui să repetăm, să fim siguri. Doctorul cu care începusem toată povestea pleca în concediu, doctorița care mi-a făcut bronhoscopia mi-a zis că pleacă și ea în vacanță. M-am consultat cu familia, cu soția și cu cei doi copii. Ce facem? Hai să încercăm și-n altă parte, dacă tot e să repetăm.

Du-te dincolo, în Ungaria, la Debrecen, mi-a recomandat o cunoștință. Careiul e la 35 de kilometri de Debrecen. Omule bun, unde să mă duc, că nu cunosc pe nimeni acolo! Dar, la o adică, nu cunoșteam pe nimeni nici la Cluj, nici la Baia Mare. Mi-a zis că e un medic acolo originar din Carei, care terminase facultatea la Cluj și plecase dincolo la sfârșitul anilor 80. A pus mâna pe telefon și l-a sunat. Când poți să-l vezi? Oricând săptămâna asta, a venit răspunsul. În dimineața următoare, la ora 9, am fost în Debrecen. Primul și primul lucru: bronhoscopie. Iar am stat 10-11 zile. Negativ.

Domn' doctor, zic eu, e bine! Nu-i bine, răspunde, hai să facem biopsie! Să facem: programare peste patru zile, iarăși 10 zile de așteptare. Iar ăsta a ieșit pozitiv. Cel mai rău scenariu devenise realitate. Medicul mi-a vorbit deschis: noi putem să te tratăm aici, dar te-ar costa enorm, nu ți-ai permite; îți dau tot planul de tratament și te duci cu el la Satu Mare, dar de preferat ar fi la Cluj, să începi radioterapie și chimioterapie. Tumoarea era inoperabilă. Am făcut programare la Satu Mare, dar până la urmă nu m-am dus. Nu am avut încredere, nu aveau o reputație prea grozavă. Am discutat cu un preot care umbla de un an la tratament în Cluj, tot cancer. Mi-a indicat o clinică din Cluj, Medisprof. Ne-am întâlnit într-o duminică, el mergea a doua zi la chimioterapie. I-am dat analizele mele din Ungaria să le arate medicilor de la Cluj. M-a sunat marți: Vasile, mâine la ora 9 trebuie să vii aici! Așa am ajuns pe 2 octombrie la Cluj. Mi s-a făcut un CT, tumoarea crescuse. Începem imediat chimioterapia, asta a fost indicația.

Ieri am făcut a zecea ședință de chimioterapie, iar din 6 ianuarie fac și radioterapie. Doctorița spune că o să fie bine. N-am avut mari probleme până acum, cauzate de tratament. Am slăbit 18 kilograme și mă cam dor picioarele, atât. E pentru prima oară în 41 de ani când stau atât de mult timp într-un loc. Eu am lucrat toată viața ca șofer, pe toate tipurile de mașini care există. Am făcut și exterior, am bătut țara asta-n lung și-n lat. Nu există reședință de județ sau municipiu din care n-am ridicat eu marfă. Acum, ultima oară, am lucrat pe un așa-zis tir, un Man TGX cu remorcă, o mașină foarte complexă. Sunt câteva la noi în țară, dar puține și-mi pare rău că...nu știu dacă o să mai pot face asta. Ce voiam să spun e că am dormit în multe locuri, dar așa personal ca la Casa Filip n-am văzut nicăieri, în niciun hotel de cinci stele. Le mulțumesc pentru tot ce mi-au oferit în cel mai greu moment al vieții mele. Dacă treburi din astea s-ar face în mai multe locuri, lumea asta ar deveni un loc mai bun."

În fiecare săptămână, noi oameni se cazează la Casa Filip. Dacă doriți să vedeți cum îi puteți susține accesați pagina Vreau să ajut.

vreau să ajut

"Mi-a cerut un psiholog, la clinică, să fac o evaluare a stării mele de spirit. Să-i dau o notă. 10, am spus! Rămăsese surprins de ceea ce trăisem în ultimii ani. ”Ah, doamnă, dar ce poveste aveți! Cum ați reușit să treceți peste perioada asta?” Am rostit un singur cuvânt: familia. Dacă familia nu îți este aproape, totul se dărmâmă în jurul tău.

Mai ales soțul. Ne-am căsătorit când aveam 18 ani și, câteva luni mai târziu, am avut și primul copil. După ceva timp a venit al doilea. În următorii 26 de ani de căsătorie, bărbatul acesta s-a dus să muncească în străinătate în două rânduri: o dată ca să ne putem crește copiii, a doua oară ca să-mi ofere mie resurse financiare pentru a putea învinge boala. Și-a lăsat pentru a doua oară serviciul din România, ca să plece să muncească în condiții grele. Pentru mine. Ca să învingem boala, care pe deasupra e și foarte costisitoare. Un bolnav de cancer e condamnat la moarte în România, dacă n-are bani. Acesta e adevărul. Oriunde te duci, trebuie să ai banul în buzunar.

Eu tot timpul m-am gândit la copii și am muncit pentru ei, să le ofer tot ce este mai bun. Am încercat să le ofer o educație, să mă ocup îndeaproape de ei. ”Măcar mama să le fie aproape, dacă tata e nevoit să plece”. M-am gândit tot timpul la copii. Când m-am îmbolnăvit, tot la ei m-am gândit. Chiar dacă erau deja mari, mi-am spus că tot au nevoie de mine. Soțul mi-a reproșat atunci, și am fost foarte surprinsă când mi-a spus în felul următor: ”Bine, tu te gândești numai la copii, dar la mine te gândești puțin? Pe mine cui mă lași?”. M-a durut atât de tare.

Mă gândisem până atunci că el își va putea reface viața și că, într-un final, așa ar fi și normal. Tu cui mă lași? Întrebarea asta m-a lovit rău de tot. Mi-a dat curaj și am zis că trebuie să lupt pentru că am un bărbat cu suflet, care mi-a fost alături. Și nu, nu puteam să-l las, să-l părăsesc pur și simplu.

Și mi-am adunat tot curajul de care aveam nevoie. Credeți-mă că am avut nevoie de mult, mult curaj. În 2015, când am fost diagnosticată, eram și eu în Italia, la muncă, lângă Napoli. Patroana restaurantului în care lucram a venit cu mine să-mi fac toate investigațiile, mi-a fost foarte aproape. Simțeam un nodul la un sân, dar eu făceam tot felul de alte analize: la inimă, de sânge etc. Știam că nu va urma nimic bun și mă învârteam în jurul cozii doar pentru a amâna o confruntare cu adevărul. După mamografie și ecografie mi s-a spus că e ceva suspect. Am decis să mă întorc în România, pentru tratament și operație, ca să am parte de sprijinul familiei.

Patroana italiancă și colegii mei de la muncă m-au condus la plecare. Plângeau cu toții și asta nu-mi plăcea deloc. Îmi e greu să rostesc cuvântul ăsta, cancer, nu-mi place deloc. Un preot mi-a spus cândva să încerc să pronunț pe silabe: ”cancer ar fi ca-n cer și cei care au această boală sunt iubiți acolo Sus”. Și parcă nu mi-a mai fost așa teamă, dar tot nu-mi place să-l pronunț. Aici jos, cine aude de boala asta va spune sau o va gândi cel puțin: ”ah, ești pe moarte”. Te va compătimi, cu siguranță. Mie nu-mi place să văd asta în ochii oamenilor, că te privesc cu milă. Tu vezi, simți și te doare cel mai tare.

În acești patru ani de când mă lupt cu boala, am încercat să nu las nicio lacrimă să curgă. Am vrut să nu par slabă în fața nimănui. Și am trecut prin toate stadiile de suferință și deznădejde. Diagnostic, operație, încredere și speranță că s-a terminat totul și pot să-mi văd de viață, și apoi trei recidive în doar câteva luni, în 2018.

M-am operat de două ori la privat – credeam că va fi mai bine pentru mine, cine nu gândește așa? - și o dată la Institutul oncologic, am pierdut numărul drumurilor pe care le-am făcut de la Bârlad la Cluj, 12 ore cu trenul, am renunțat la ambii sâni, am purtat tuburi de drenă timp de multe săptămâni, care s-au și infectat, a fost groaznic. Nu înțelegeam de ce mi se întâmplă asta tocmai mie, de ce nu se termină coșmarul acesta, de ce atâtea recidive, mereu și mereu mai agresive? Am izbucnit în plâns o singură dată, în fața unui medic. I-am spus atunci așa: ”Domnule doctor, uitați cum stau lucrurile. Vreau să trăiesc! Sunt mamă, soție și proaspăt bunică, vreau să trăiesc, atât”.

După ultima recidivă nu se mai putea interveni chirurgical. Atunci am ajuns la casa Filip. Trebuia să urmez un tratament cu citostatice, un fel de doză de ”șoc”, pe o perioadă mai lungă: 11 ședințe, una la trei săptămâni, la Medisprof.

Am reușit să găsesc un loc liber în casă. Și acum îmi amintesc: venisem 12 ore de la Bârlad, singură, dezorientată și neîncrezătoare. Stăteam cu soțul pe telefon, din Italia. ”Cum poate să fie așa de ieftin? Ceva nu e în regulă. Nu știu ce să fac, dacă e o pensiune fantomă?”. El încerca să mă liniștească: ”Sună-mă imediat ce ajungi și spune-mi ce găsești acolo!”. Se întunecase când am ajuns cu taxiul. Am intrat, iar impactul vizual a fost extrem de puternic. Din acel moment m-am liniștit. Am regăsit senzația asta de fiecare dată când am revenit la Casa Filip, sentimentul ăla de liniște, de siguranță. Acum vin pentru tratamente de întreținere. Mi s-a spus că trebuie să fac asta până intră boala în remisiune.

Cam asta a fost povestea mea tristă, dar cu un final fericit sper eu. Multe persoane spun că de boala asta nu te poți vindeca niciodată. Sper să se înșele și s-o înving. Medicii nu dau garanții, cancerul e înșelător, dar oricum putem să ne prelungim viața și să ne bucurăm de ea. Crăciun fericit tuturor!"

În fiecare săptămână, noi oameni se cazează la Casa Filip. Dacă doriți să vedeți cum îi puteți susține accesați pagina Vreau să ajut.

vreau să ajut

"Copiilor nu le-am spus. Am făcut în așa fel încât să le ascund. Le dădeam dimineața drumul la școală și fugeam cu soțul de la Mediaș la Cluj. Când îmi era rău, vizibil rău, le spuneam că fac un tratament obișnuit, că nu mă simt prea bine. Cel mare știa. Are 27 de ani, lui i-am spus. Micuților, care sunt în școala gimnazială, le-am ascuns adevărul.

Lucram de la 9 la 17. Știți cum e, se întâmpla des să stau peste program la muncă, ajungeam uneori la 18, la 19. Așa că, dacă întârziam cu drumul de la Cluj, de la chimioterapie, ei credeau că am stat peste program. Era acoperirea perfectă. Se făcea chimio o dată la 21 de zile: atunci plecam la 8 fără 20 din Mediaș, ajungeam la Cluj, făceam chimio trei ore jumate – patru, și ne întoarcem repede acasă. Copiii știau că sunt la serviciu. Totul începuse cu un nodul descoperit sub axilă care mă durea foarte tare. Medicul de familie m-a trimis să fac o mamografie și o ecografie. După ce am primit rezultatele, mi s-a spus să iau urgent legătura cu un medic oncolog. Am intrat pe internet și am căutat un număr de telefon de la spitalul de Oncologie. Nu aveam pe nimeni aici, la Cluj.

Ce să fac, să mă duc acolo să stau pe holuri, nu știam chiar pe nimeni. Cum să fac? Dacă nu rezolv în ziua respectivă? Ce fac cu copiii? Am sunat timp de o săptămână în fiecare zi, din 5 în 5 minute, începând de la 8 dimineața până după prânz. Și n-a răspuns nimeni. Până la urmă, o cunoștință de-a unei vecine, care trecuse și ea printr-un cancer la sân, mi-a dat numărul de telefon al unui medic clujean și am ajuns într-un final la el. După ce biopsia a confirmat cancerul mamar, am început chimioterapie.

După primele patru ședințe au apărut reacțiile adverse, grețuri, iar după încă patru am avut dureri mari de oase. Mi se umflaseră picioarele, mergeam foarte greu. I-am luat cu noi și pe copii, într-o zi, când trebuia să fac și tomograf. Astfel, urma să ajung foarte târziu în Mediaș și nu ne permiteam să-i lăsăm atâta timp singuri. Au văzut scris pe firmamentul clinicii: ”Cancer center”. Și au făcut ochii mari. Mamă, tu de ce suferi, m-au întrebat. De chiulangeală cronică, le-am răspuns și am râs. Hai, tu mamă, nu mai râde de noi, spune-ne adevărul! Stați liniștiți, copii, eu sufăr de center, nu de cancer.

După operație, au găsit o hârtie pe care scria diagnosticul. Mamă, tu ai avut cancer și n-ai vrut să ne spui, așa-i? Da, mamă, am avut cancer, dar am scăpat, cu ajutorul lui Dumnezeu, am scăpat, și cu ajutorul vostru. Când îmi era rău, mă ajutau cu un pahar cu apă, ei mă încălțau cât am avut picioarele umflate și durerile de oase, fetița clasa a cincea, băiatul clasa a șaptea. Cel mare e plecat dincolo, am o nepoțică de la el.

Pentru ei m-am întărit și am încercat să trec cu bine peste această boală. Trebuie să te ții tare. Și în zilele în care poate eram la pământ am zis că eu nu am nimic. M-am dus la lucru până cu două zile înainte de operație. Îmi tot zicea lumea: de ce nu stai, de ce mai mergi la lucru? Nu, am o mică problemă acum, dar nu o să mă las la boala asta. Am ajuns aproape la finalul tratamentului de radioterapie. Ăsta a fost protocolul în cazul meu: depistarea bolii, chimioterapia, operația și radioterapia. Sper că va fi totul bine, sunt sigură, de fapt.

Uite, sâmbătă e ziua mea. Fac 46 de ani. Am sărbătorit-o azi, alături de alți doi oameni cazați la Casa Filip născuți în decembrie. Ne-am urat sănătate și să ne bucurăm de viață, atât. Casa Filip e casa noastră, a tuturor bolnavilor. Aici te fac să te simți ca acasă, în familie."

În fiecare săptămână, noi oameni se cazează la Casa Filip. Dacă doriți să vedeți cum îi puteți susține accesați pagina Vreau să ajut.

vreau să ajut

"Dumnezeu mă iubește. Și eu îl iubesc, pentru că trăiesc, pentru că sunt, pentru că mă trezesc în fiecare dimineață și pentru că-mi pot strânge copiii în brațe. Am spus că doar atât îmi doresc, să-mi văd fetele mari. Să le mărit, să mă văd și bunică, și apoi ce-o fi.

Am învățat în această perioadă, cu boala, să mă bucur de orice. Acum văd viața altfel. Orice lucru mic, mărunt, apare în prezent ca și cum l-aș observa sub o lupă. Ceea ce altădată părea neînsemnat acum contează.

Am 33 de ani și am primit vestea că sunt bolnavă de cancer chiar de ziua mea, pe 19 aprilie. A fost un mesaj, pe WhatsApp, cu rezultatul biopsiei. Am tras un plâns de s-au zguduit pereții. Un RMN la Cluj a confirmat o tumoare malignă. La 5 zile după aniversarea mea am început prima tură de chimioterapie. A fost groaznic. N-am putut să pun mâna pe ceva rece vreo cinci zile, era ca și cum m-aș fi curentat. Foloseam mănuși ca să pot suporta atingerea furculiței. Nu puteam să beau apă rece, aveam dureri foarte mari.

Perfuzii, morfină... slăbisem 15 kilograme și am ajuns în punctul în care nici calmantele nu-și mai făceau efectul. Nu mâncam cu zilele, durerile erau îngrozitoare. Am ajuns la 43 de kilograme. La ultima tură de chimio am făcut o alergie foarte urâtă. Urma radioterapia, dar am ajuns la operație de urgență până la urmă. După asta, durerile au încetat și am început să mă pun pe picioare.

Familia mea a suportat greu vestea că sunt bolnavă și efectele tratamentului. Mama mea a fost dărâmată. I-am spus: ”mamă, o să fie bine, mă fac bine”. Da, că tu tot așa zici, că o să fie bine, îmi răspundea. ”Mamă, trebuie să fie bine, o să vezi”.

Știu că am avut o problemă să mă accept fără păr. Bine, nu mi-a picat chiar de tot, dar pentru o femeie e greu, mai ales că aveam un păr lung, frumos, blond. L-am tot scurtat, l-am tot scurtat, până când...Pe fetițele mele am încercat să le menajez. Am încercat pe cât posibil să nu vadă, dar nu îmi reușea tot timpul, erau prea mari durerile.

Aida Maria și Ariana Sofia... Și cu ele mi-a fost greu. Am născut la 32 de săptămâni, am stat cu ele în spital o lună și jumătate. Tot de urgență m-am dus și acolo. Pierdusem o sarcină înainte, a fost minunat să le pot avea. Una s-a văzut la ecograf, iar a doua doar după două săptămâni. Una seamănă cu mine, cealaltă cu tatăl ei, una e blondă, cealaltă brunețică, sunt frumoase foc. Așa mi-e de dor de ele!

Pe 22 decembrie fac 7 ani. Și lor le-a fost greu. Mă vedeau numai în pat: ”mami, te mai doare, mami, mami?”. Dimineața se urcau lângă mine: ”mami, să știi că m-am rugat la Doamne-doamne și i-am zis să-ți dea multă, multă sănătate. Cum te mai simți astăzi?”

Acum mami e bine. A fost o luptă grea, o încercare dificilă. Mă simt sănătoasă, mă simt bine și chiar o să fiu bine. Trebuie să fiu bine. Când mă duc la clinică, aici în Cluj, îmi spun fetele să le dau și lor din energia mea. Până la urmă sunt tânără, trebuie să mă bucur de viață. Mulțumesc, Casa Filip, pentru că m-ai ajutat să mă refac și să lupt cu boala. Casa asta e o binecuvântare."

În fiecare săptămână, noi oameni se cazează la Casa Filip. Dacă doriți să vedeți cum îi puteți susține accesați pagina Vreau să ajut.

vreau să ajut

Niculae Banciu, subofițer la jandarmerie în Sibiu, e cu copilul de 7 ani în mașină și merg spre casă. Un bărbat aleargă în fața mașinii, iar în apropiere se strigă: "ajutor, ajutor!". Niculae nu stă pe gânduri. Îi spune copilului să nu se teamă, dar "tati trebuie să prindă un om pentru a ajuta un alt om".

Copilul stă în spate, pe scaunul lui.

Mașina accelerează, face stânga, apoi dreapta, apoi iarăși stânga. Oprește în fața omului care aleargă. Portiera se deschide, iar Niculae Banciu coboară și îl pune la pământ pe omul care aleargă. Tocmai prinsese autorul unui jaf. Niculae e în timpul liber.

Îl doare capul cumplit de câteva luni. Merge la control, apoi la un altul. "Nu ai nimic", îi spun doctorii. Face un tratament de mântuială, fiindcă își pierde auzul la una dintre urechi. Medicii îl liniștesc din nou: "Nu ai nimic, nu ai nimic, punem picături". Durerile persistă. De acum se și extind. Sunt insuportabile.

Niculae își face și un RMN la cap. Stă 40 de minute, apoi îi vede pe doctori că-i introduc în venă o substanță cum nu mai văzuse decât în filme . "Ceva nu-i în regulă", își spune. Vine primul diagnostic: "Tumoră. Nu se operează, dar te faci bine!"

Muntele de om de aproape 2 metri stă să cadă. Îi tremură picioarele. "Ce facem de acum înainte?", întreabă.

Medicii îl trimit la un tomograf. "Fii liniștit, te faci bine. Ești mare, ești puternic. Nu putem opera tumora, dar se vindecă prin tratament". Un medic îl verifică din nou. Cu o ustensilă pe care n-o mai văzuse Niculae niciodată, dotată cu o micro-cameră în vârf, un medic încearcă să vadă tumora exact așa cum este. Pe un monitor se observă o arătare ciudată, ca și cum ar avea niște tentacule, care reacționează atunci când e atinsă, ca și cum s-ar fi instalat acolo, în acel loc, și n-ar mai avea de gând să plece vreodată. "Ești prea puternic!", își spune Niculae.

Niculae face tratament, începe chimioterapia, iar după prima ședință un ganglion se retrage. Muntele de om prinde putere din nou. Nu-l mai doare nici capul. Luptă. Face și radioterapie. Nu-l poate învinge nimic. Când părul începe să-i cadă în smocuri, Niculae ia mașina de tuns. "Uite cum îți lucește, tati, părul!", îi zice cel mic.

"-Acum l-am tuns mai bine, tati. Lasă, va crește el la loc", îi spune Niculae.

În fiecare săptămână, noi oameni se cazează la Casa Filip. Dacă doriți să vedeți cum îi puteți susține accesați pagina Vreau să ajut.

vreau să ajut

Cum am primit diagnosticul? Era o cunoștință a cuiva care cunoștea pe altcineva pe care cunoșteam eu. Ca la noi, din aproape în aproape. “Spune cum e!, am zis. Se știe, e cancer, dar spune-mi. Să nu ne ascundem. Vreau să știu: e cancer?! E cancer”

Au trecut multe luni inainte să aflu asta. Am fost la foarte mulți doctori. Diagnosticurile difereau peste tot. La început am făcut un blocaj renal, apoi mi-au făcut fel și fel de analize. Unii ziceau că-i grav, alții că nu. Alții voiau să mă opereze, alții nu.

Am fost pe la 12 doctori, pe care i-am văzut. Io-s din Deva, adică locuiesc în Deva din 1965. Am fost acolo prima dată, apoi am fost la cineva la Târgu Mureș, am fost la Brașov, Timișoara, apoi la Cluj și tot așa. Am bătut țara-n lung și lat pentru un diagnostic. Am citit pe net, am auzit că dacă ai proleme ca ale mele, e foarte posibil să fie cancer. Toată lumea s-a ferit să-mi spună.

"Tumoră canceroasă", aflu după o vreme. Păi vreau să știu și eu, domnilor, asta. Au cam bâlbâit-o cu mine doctorii. La unii era grav, la alții nu. La alții m-am dus și aveau tarif de 8000 de euro pentru o intervenție laparoscopică. M-am dus la fel și fel de doctori, e o chestie nebunească. Tot pe drumuri și diagnosticuri diferite.

Acum fac tratament. Miercurea iau 6 fiole de chimioterapie, apoi fac radioterapie.

I-am dat unui doctor bani, 160 de lei, să-i zic că vreau să discut cu el: "uitați aici banii, am venit la Dvs. la cabinet ca să pot vorbi cu matale, căci la spital nu te pot prinde!", i-am spus. Ia uite, sunt la tine în cabinet, pe banii mei, haideți să povestim. Explicați-mi ce se întâmplă.

M-am dus pe la toți. "Treceți și mai vorbiți cu un doctor", mi-au mai spus.

Dacă o luăm noi înaintea cancerului e bine, dacă o ia cancerul înaintea noastră... iarăși e bine. Dar să știm.

În fiecare săptămână, noi oameni se cazează la Casa Filip. Dacă doriți să vedeți cum îi puteți susține accesați pagina Vreau să ajut.

vreau să ajut

"Mie mi să spune "săpânțaru". Tătă lumea mă știe prin spitale prin Cluj. Îs din Săpânța și-mi mai place să fac o glumă-două că mai bine trece' timpu'.

Le-am zîs la tăți și povestea cu cimitiru' vesel. Acolo, la noi, când moare cineva, pe cruce scrie dacă o fo om bun, rău, ce-o făcut. Îi un ficior și-o scris așe:

  • "Supt această cruce grea,
  • Zace beata soacră-mea.
  • Aveți grijă cânt citiți,
  • nu cumva s-o mai treziți!
  • Că acasă dacă vine,
  • Iară-i cu gura pe mine.
  • Tri zile de mai trăia,
  • zăceam io și citea ea."

Io tătă viața am lucrat la pădure, la butini, la de-aste. Ia, și degetelea astea nu s-o mai îndreptat deloc. Așe-s de la drujbă, de la secure, tendoanele s-o bătucit. Îs cum îs. Bine, un doctor o vrut să le taie. Era un medic ce m-o operat la prostată în Sighetu-Marmației și n-aveam nimic acolo. O zîs că am cancer. O trimis analizele la Cluj, la Baia-Mare, o venit răspuns că n-aveam nimica. Am stat 4 luni cu perfuzii, 3 zile am fost acasă, făceam pe mine, purtam pamperși. Ăla o zis că-mi taie și degetele că n-am ce face cu ele. "Nu-i bai", am zîs, da mâinile nu pot sta, nu tai nimic.

Pe urmă l-am căutat și io pă medicu ăsta să-l operez, da plecase din țară, nu mai știu unde-i. Îl operam și io cum m-o operat și el pă mine. De la Crăciun am cancer. Așa zic doctorii buni, care-s pricepuți. Nu mai intra mâncarea, nu cobora deloc, nu cobora nici apa. Ceva nu-i bine, o zîs nevastă-mea. M-am tot plimbat iară la Sighet, Baia-Mare, Cluj. Fac tratament cu perfuzii din aste, cum le zîce, cito-citostatece, citostatice sau cum. Am făcut, adică, amu fac radioterapie. Am cancer la esofag.

Am întrebat acasă: pot veni la Cluj, ne permitem? Doară cu familia te consulți în orice. Avem posibilitatea? Decât să murim, mai bine să încercăm să ne ajute cine știe. Distanța costă, toate costă, da am făcut cum am putut, cu doi bani și cu împrumut.

Îi a doua oară când mi-o zîs că am cancer, amu-i cred. Da-i bine, mâncarea curge, apa curge, viața curge."

În fiecare săptămână, noi oameni se cazează la Casa Filip. Dacă doriți să vedeți cum îi puteți susține accesați pagina Vreau să ajut.

vreau să ajut

"Am zis să mă spovedesc și eu, să vă spun ce și cum. Știți ce te așteaptă chiar la intrarea în orice clinică din Cluj unde se tratează cancerul? Un teanc mare de pliante cu ofertele de cazare în oraș: hoteluri, pensiuni, apartamente, tot ce vrei. Poți să le iei să le citești: 120, 150, 180 pe noapte, rar găsești ceva la 90 de lei. Le-am luat la mână și am umplut o coală mare de hârtie cu numere de telefon și adrese de hoteluri și pensiuni. În locuri din astea ai plătit, te-ai culcat, ai plecat, îți dau eventual și apă rece să bei. Ce faci când vii la radioterapie și trebuie să faci acest tratament, care-i ambulatoriu, o lună și ceva, zi de zi? Ar trebui să cheltuiești o avere.

Am avut mare noroc cu Casa Filip, am descoperit cartea lor de vizită printre acele multe pliante. Auzisem de ei înainte, căutasem pe internet. Aici, în casă, stai practic pe degeaba. La 20 de lei pe noapte primești și mâncare. Ce-ți mai poți dori? I-am căutat, mi-au zis că au liber de la data cutare. Două săptămâni am făcut zilnic naveta cu mașina, Zalău – Cluj, și retur după ședința de radioterapie. Apoi s-a eliberat un loc pentru mine în casă.

Boala? Prin februarie, am simțit niște dureri în zona abdominală. Treceau repede, dar erau foarte intense. M-am dus la un urolog. Mi-a dat un tratament, m-am întors după o lună. Du-te la alt medic să te caute, că din partea mea, din partea prostatei, suntem bine. Pe urmă m-au prins iarăși niște dureri. Am mers la Urgențe, venea doctorul, apăsa pe ici, pe acolea: ăsta nu-i caz de urgență, du-te acasă!. A doua zi, m-am dus iarăși. M-a văzut un chirurg: ce, astea-s chestii de urgență? Acasă!. Să trăiți, domn' doctor!

A treia zi, tot cu dureri insuportabile. A sunat soția la doctor. Hai cu el încoace că vedem ce-om face. M-a luat în primire și mi-a făcut tot felul de investigații. Orice făcea, analizele ieșeau ok. Au văzut până la urmă că era ceva în neregulă la colon. Bă, ce să mă fac cu tine, hai să încercăm să facem operație. Tai, desfac și vedem ce e. A scos tumoarea de lângă colon, mai era și o hernie. Treaba-i bună. Am făcut mai mult decât ne-am propus, mi-a zis la final.

Am stat mult în spital cu o sondă nazo-gastrică. Nu mi s-a părut că au pus-o bine, că m-a cam “jignit” la gât. I-am spus doctorului că n-o mai pot ține și a pus o asistentă să mi-o schimbe. După aia parcă nici n-o mai simțeam.

După un timp m-am trezit că-mi dispare vocea. Trebuia să vin oricum la Cluj, să încep radioterapia. Aici mi-au spus direct: auzi, lăsăm ăla de jos, că sus e mai grav. La Institutul Oncologic m-a văzut un orelist chirurg. A constatat niște lucruri, că apare ceva între corzile vocale. Mi-a spus că dacă m-ar opera ar putea atinge ceva nerv și aș rămâne fără voce. Altă variantă? Radioterapia. Asta fac acum.

Speranțe sunt de bine, nu-s firea aceea că, gata, tremur că mor mâine sau peste două săptămâni. Dacă mor acuma, mor acuma. De aci încolo tot pe acolea mi-e drumul. Numa no, e greu cu moartea asta. Am colegi aici care se tem de ea. Îți vezi rezultatele pe hârtiile alea: tulai Doamne, îi cancer, oi pieri! Stai, mă! Stai puțin! Că nu așa se moare numa'. De murit tot o să murim, dar poate că nu de data asta."

În fiecare săptămână, noi oameni se cazează la Casa Filip. Dacă doriți să vedeți cum îi puteți susține accesați pagina Vreau să ajut.

vreau să ajut

Eu tare mult am dorit să vin aici, tare mult am dorit să intru în această casă. Îmi tot spuneau fiica mea, nepoata mea: ai nevoie de oameni care să te iubească, să te înconjoare cu afecțiune. Nu să fii singură într-o cameră, părăsită. Tu, fetelor, cum să ajung eu acolo? Locul ăla-i pentru oameni stilați, n-am eu față de așa ceva.

Când am venit în septembrie la Cluj, am făcut tratamentul și am ieșit în fața clinicii, cu tot calabalâcul după mine. Încotro? Urma să stau cinci săptămâni în Cluj pentru radioterapie.

M-am așezat pe o bordură și mi-am spus: acum ce faci? Sunasem la casă și cu trei zile înainte și mi-au spus să revin luni cu un telefon. Am format din nou numărul și mi-au zis că pot să vin de a doua zi, că au un loc disponbil dar doar pentru trei zile, maxim. După care mai vedem, mi-au zis. Nu-i bai, și trei zile și tot e ceva pentru mine.

Când am sosit aici, doamna Cristiana mi-a zis așa: știți, avem o veste bună, puteți sta pe toată durata tratamentului. Dormisem în noaptea de dinainte la hotel. Prima mea zi la Cluj mă costase 200 de lei și eram ușor disperată, făceam tot felul de calcule. Știam că am un sprijin în copiii mei, m-am și împrumutat, când mergi la un tratament din acesta te pregătești din timp. Cu intrarea în Casa Filip s-a întâmplat o minune. Eu chiar am trecut printr-o minune, una făcută de oamenii din casa asta.

Atunci venisem pentru prima oară singură la Cluj. Fiica mea, mâna mea dreaptă, nu putuse să ajungă, era de serviciu. Eram nedezlipite și probabil că-i transferam mult din negativitatea mea. Dumnezeu mi-a dat o lecție, să încerc să mă descurc și singură.

Am primit foarte multă dragoste aici, în Casă. Aveam nevoie de asta pentru că eu am fost orfană de mică, n-am avut părinți. Sora mai mare care m-a crescut mi-a oferit multă afecțiune, dar tot n-a putut umple golul lăsat prin plecarea părinților. Acum e bolnavă și ea. Demență, și mă doare mult faptul că nu pot face nimic în lupta cu boala asta. Tata ne-a părăsit, mama murise când eu aveam 6 luni. Poate tot de cancer, că atunci pe vremuri nu se știau bolile. N-am avut de unde afla.

Să revin la mine: 2015, cancer de col uterin, gradul II, destul de avansat. N-a trebuit să fac tratament după operație, am fost bucuroasă că am scăpat. Mi-am spus că trece ca o durere de gât și exact așa m-am comportat. Doi ani mai târziu mi-a ieșit, la un control, că am ceva la sân. N-am vrut să accept, știam ce urmează. Am zis că poate îmi trece cu un regim strict. Dar boala nu trece. Vă spun tuturor, dacă simțiți ceva mergeți la doctor cât mai repede. Eu mi-am pierdut sânul din cauza asta.

În 2018, în noiembrie, am început prima chimioterapie. A fost oribil, nu mi-am putut închipui că există o durere atât de mare, să treci prin fazele alea. M-am privit în oglindă, fără păr. A fost un șoc, unul mai intens decât boala în sine. Am primit un sprijin extraordinar de la toți medicii din Cluj cu care am interacționat. Profesioniști nu de nota 10, ci de nota 20. Chiar pot spune că Dumnezeu m-a purtat pe mânuri.

N-am vrut să renunț la serviciu, lucrez într-un centru de recuperare și reabilitare neuropsihică și lucrez cu oamenii. Îmi sunt tare dragi oamenii.

Eu de pensie de boală nu vreau să aud, colegii m-au susținut foarte mult în ultima vreme. Trebuie să mă duc la lucru, știți cum e în România asta, dacă nu muncești nu ai cum să trăiești.

Mâine termin tratamentul și voi părăsi Casa Filip. Nu-mi vine să-mi fac bagajul, credeți-mă, așa mă simt de bine aici. Noi aici nu discutăm de boală. Ieri am făcut gogoși, am frământat împreună. Cu familia Fechete am prins o legătură de nu vă pot spune... Am legat prietenii strânse aici. Ieri ne-am făcut de cap, ne-am distrat, am râs cu lacrimi. Suntem așa de fericiți. Nu vă pot spune câtă iubire există în această casă. Îi mulțumesc Violetei. Să-i deie Dumnezeu putere să mai deschidă nu 5-6 case, ci 20, ca să mai bucure și alți oameni necăjiți, că atâția sunt pe lume cu boala asta.

O să fiu bunică, zilele astea, pentru prima oară. Sunt bucuroasă. Mulțumesc, Casa Filip!

În fiecare săptămână, noi oameni se cazează la Casa Filip. Dacă doriți să vedeți cum îi puteți susține accesați pagina Vreau să ajut.

vreau să ajut

Când începe să-ți cadă părul, smocuri-smocuri, alegi să te tunzi la zero. Când am aflat că sunt bolnavă, m-am pregătit și am făcut rost de o perucă din păr natural. Am dat indicații despre cum să o facă, le-am trimis o poză cu mine. A ieșit așa faină, blondă... Acum, soțul meu glumește mereu, ne-am obișnuit: du-te, tu, aruncă peruca aia, ești frumoasă oricum!

Dar la început nu mă puteam vedea fără păr, nu-mi imaginam cum o să fie. Îmi purtasem toată tinerețea părul lung, frumos...ca să trebuiască să-l rog pe soțul meu să-l taie? Știți, la ședințele de chimioterapie era o cască, foarte rece, pe care trebuia s-o ții pe cap ca să-ți protejezi părul. M-a traumatizat, când ți-o lua jos, la finalul procedurii, aveai sloiuri de gheață în cap. Am zis că n-o mai port, orice ar fi. Costa 160 de lei, să folosești casca aceea. Soțul tot zicea: numa tu te uiți la bani, pune-ți casca! Nu, nu, nu o mai puteam suporta. Nici nu era bătut sută la sută în cuie că ți-ar salva părul. Depindea de la caz la caz.

După ședința a treia de chimio mi-a picat părul, peste tot, smocuri. N-am mai vrut să-l văd căzut peste tot. I-am cerut soțului să mă radă în cap. N-a vrut inițial. Stăteam pe un scaun și am refuzat să mă uit în oglindă. Când m-am văzut, la final, era să leșin. A fost un șoc, și cu părul, și cu unghiile, afectate și ele.

În fine, acum m-am învățat fără perucă de când vin la Cluj, la radioterapie, de două săptămâni. Renunți la unele cochetării, nu pentru că nu mai vrei să ai grijă de tine, ci pentru că unele sunt chiar mofturi. Am 27 de ani, un copil de crescut, o fetiță de patru ani și jumătate.

Săptămâna trecută, eram în Casă. E o tradiție aici. Ne-am apucat să le povestim, cei nou-veniți, printre care și eu, celor mai vechi, de la A la Z. Să spunem cine suntem și cum am ajuns aici.

Când m-am dus la primul control în ianuarie, unul de rutină, mi-au spus că am lapte stricat. La operație, în Bistrița, au văzut că era de fapt o tumoră. Domnul doctor a ales să scoată cât pentru biopsie și apoi a închis. Până a venit rezultatul am stat așa, cred că se poate vorbi de o greșeală medicală acolo. M-au trimis la Cluj, iar doctorul de aici m-a văzut și m-a programat imediat la prima ședință de chimio. Mi-a zis că nu mai e timp de stat că e un tip de cancer foarte agresiv. În iunie, mi-au făcut o masectomie radicală.

Nu ne știm cu niciun tip de cancer sau măcar bolnavi în familie cu ceva. Când am aflat, mă gândeam că povestea asta nu-mi va putea aduce decât moartea. Imediat m-am gândit la fetiță, că-i prea mică să rămână fără mamă. Cum să faci cancer la 27 de ani? E un vis urât? Am plâns când am aflat, după biopsie. Doar pentru câteva secunde, că s-a speriat fetița. Mi-am zis că eu trebuie să lupt, că am un motiv, am pentru cine. Asta e, merg înainte. Și de atunci eu n-am mai putut să plâng. Nu sunt oricum persoana care să jelească tot timpul, aștept să mă fac bine și să mă întorc la familie, la muncă și la o viață normală. Trebuie să merg înainte că doar nu m-oi pune să mor înainte de vreme.

În fiecare săptămână, noi oameni se cazează la Casa Filip. Dacă doriți să vedeți cum îi puteți susține accesați pagina Vreau să ajut.

vreau să ajut

Prima dată am auzit de Casa Filip atunci când Andra Măruță sheruise un text pe pagina ei de facebook, dar nu m-am gândit niciodată că voi ajunge aici. Nu eram bolnavă, nu mă gândeam că aș putea fi bolnavă.

Am plecat la 17 ani de-acasă, am stat 13 ani de zile în Italia. M-am căsătorit de tânără, ne-am făcut o viață la Torino. Am două fete, care sunt viața mea, una de 8 ani și una de 5 ani. Anul trecut ne-am întors acasă, în România, la Rădăuți, unde-i casa noastră. Am venit fiindcă voiam neapărat ca fetița mare să înceapă școala aici, la ea acasă. În limba română și acasă. Apoi mi-am făcut o ecografie fiindcă simțeam niște dureri, înțepături. Doctorul mi-a zis că n-are ce să fie grav.

Mi-a făcut o trimitere la Suceava pentru alte analize. Asta era la jumatea lui august. Rezultatul trebuia să vină în trei zile, dar cum doamna doctor era în concediu, a venit în trei săptămâni. L-au sunat pe soț pe urmă și i-au spus lui. Apoi, mă sunau oameni și mă întrebau: "e adevărat ce se aude despre tine?" Cancer. Da, aveam cancer. Am fost de urgență să fac un tomograf, m-au trimis la Cluj. Am făcut și biopsie și tot. Cancer.

Trebuia să-mi fac putere, nu? Pentru fetele mele că sunt mici. Cum să crească fără mamă? În timp m-am obișnuit. Am făcut chimio, apoi m-am operat și-am făcut iar chimioterapie. Veneam la Cluj la fiecare 3 săptămâni, timp de un an de zile. Acum sunt la radioterapie. Am de făcut 25 de ședințe și trăiesc ca și cum n-am nimica. Mi-am făcut putere singură. Eram la pat, aproape de depresie, dar nu m-am lăsat. Știu că o să fie bine, analizele mi-au ieșit bune, tomograful bine, trebuie să-mi cresc fetele și pe soțul meu...Și el suferă foarte mult. Partenerul suferă mereu la fel de mult.

Ne dorim încă un copil, un băiețel. Doamna doctor era oarecum reticentă, spunea de celule care s-ar fi dat peste cap. Vom vedea. Nu se știe dacă se mai poate.

Să avem încredere.

Eu am. Sunt sănătoasă.

În fiecare săptămână, noi oameni se cazează la Casa Filip. Dacă doriți să vedeți cum îi puteți susține accesați pagina Vreau să ajut.

vreau să ajut

Soții Fechete, Agnes și Nelu, sunt de 33 de ani împreună. Locuiesc în Sărmășag, în județul Sălaj.

În 2013, Agnes a rămas fără un rinichi, după ce a fost diagnosticată cu un cancer complicat. Doctorii l-au scos.

Când soția sa a ajuns în stare gravă la spital, cu complicații, Nelu a căzut în genunchi de durere, crezând că va muri, iar fără ea n-avea cum să trăiască nici el. Și-a pregătit spânzurătoarea. Familia a bănuit că ceva nu-i în regulă, din moment ce nu mai răspundea la telefon de ore bune. Soră-sa s-a dus la el acasă, a bătut în ușă și el tot n-a răspuns. Femeia s-a pus în fața blocului, simțind că e pe cale să se întâmple o nenorocire. Cumva, Nelu și-a zis că trebuie să continue să trăiască. Atâta timp cât Agnes mai avea o șansă la viață, trebuia să rămână și el în picioare.

Pentru ea.

Agnes și-a revenit miraculos.

Ceva mai târziu, în 2016, Nelu a adus-o pe Agnes la un nou control la Cluj și-a zis să-și facă și el câteva analize, dacă tot se află printre doctori. Când medicul i-a citit primele rezultate, l-a trimis la o biopsie, iar Nelu era să cadă din picioare când au sosit rezultatele finale: "Cancer!". Grav. "Nu se moare din atâta", s-a gândit el.

Agnes l-a încurajat. A fost acolo.

Pentru el.

În 2017 Nelu s-a operat, iar apoi și-a făcut alte analize. Cancerul începea să se extindă. Metastaze osoase. Agnes l-a îmbrățișat. A fost acolo din nou.

Pentru el.

Și-au spus că indiferent de ce se va întâmpla, măcar sunt împreună. Îl dureau picioarele cumplit, abia mai reușea să umble. Apoi s-au necrozat oasele în partea superioară. Nelu a rămas în picioare pentru Agnes, fiindcă Agnes avea din nou nevoie de el, din moment ce inima sa a început să se inflameze fiindcă singurul rinichi rămas dădea semne de slăbiciune. Cu o pensie de 720 de lei după 30 de ani de muncă și riscul de a ajunge la dializă, Agnes a încercat să obțină un ajutor de handicap, mai ales că tocmai își plătise și un RMN cu 800 de lei.

O comisie specială din Zalău a trimis-o pe drumuri la București, în fața unei alte comisii, pentru a obține încă 375 de lei pensie, deși putea s-o primească din prima. La București, Agnes a făcut o nouă criză la rinichi.

Nelu a fost acolo.

Pentru ea.

Comisia specială i-a tăiat apoi pensia lui Agnes și-a trimis-o "să muncească ceva ușor, la un birou, eventual". Agnes nu era obișnuită să ofere plicuri, așa că nici comisia n-a mai fost dispusă să-i dea, chiar așa, pe nimic, o însemnată avere de 375 de lei lunar. Umblați peste tot, pe Nelu a început tot mai tare să-l doară picioarele, o durere cumplită, ceea ce i-a făcut pe soții Fechete să se gândească la ce-i mai rău. Când doctorul i-a sunat și le-a spus că metastazele s-au retras, iar durerile erau urmările firești ale tratamentului, Agnes și Nelu au început să creadă cu adevărat în miracole.

Ele s-au succedat.

Agnes și Nelu sunt împreună la Casa Filip. "E o comunitate aici și nu mai suntem doar noi doi. Toată lumea ajută pe toată lumea, ne susținem unii pe alții și uităm de cancer

În fiecare săptămână, noi oameni se cazează la Casa Filip. Dacă doriți să vedeți cum îi puteți susține accesați pagina Vreau să ajut.

vreau să ajut

Sunt de trei săptămâni cazat la Casa Filip. Zilele trecute a venit un bucătar să ne gătească. Am profitat de moment ca să le fac o poză doamnei Violeta și fetelor care au grijă de noi aici. Cuvintele sunt puține și nu le voi putea mulțumi niciodată îndeajuns. Dar măcar am fotografiile lor, mă duc acasă, le înrămez și le așez lânga Sfânta Icoană. Știam că există locuri frumoase și oameni binecuvântați. Am lucrat ca șofer: 48 de ani de volan, am bătut toată țara și o parte din Europa. Dar vă spun, la ce fac dânșii pentru noi, simt că-mi vindecă boala...Un comportament extraordinar, uite că-mi vine să și plâng...Scuzați un om de 70 de ani care credea că le văzuse pe toate. Vreau să-i mulțumesc și medicului Hopîrtean, de la clinică de aici din Cluj. El mi-a spus de Casa Filip și m-a îndrumat să-i sun și să rezerv un loc.

Și masa pe care ne-o dau aici, un cosaș nu poate mânca atâta darămite un om. Eu sunt născut într-un sat de pe malul Prutului. Am terminat o școală profesională la Dorohoi, iar din 1968 m-am mutat la Hunedoara. Avusese loc o explozie la Combinatul Siderurgic și aveau nevoie de electricieni și lăcătuși. Am venit în Ardeal ca lăcătuș, după armată m-am făcut șofer și apoi mi-am adus aproape toți frații aici. 13 de toți, 10 fete și trei băieți, dintre care nouă încă în viață cu ajutorul bunului Dumnezeu.

Când mă întorc de la tratament, la Hunedoara mă așteaptă un întreg alai. Soția mea le-a povestit la început cât de respectat sunt la Casa Filip și ce condiții mi s-au oferit. Nu le venea să creadă. Când m-am dus în week-end acasă, jumătate din frați m-au așteptat la gară, cealaltă jumătate în fața blocului. Se uitau toți vecinii ca la teatru. Ce atâta hărmălaie?

În fiecare săptămână, noi oameni se cazează la Casa Filip. Dacă doriți să vedeți cum îi puteți susține accesați pagina Vreau să ajut.

vreau să ajut

Salut, eu sunt Răzvan, băiatul cu pizza.

Locuiesc la 500 de metri de Casa Filip și am un mic spațiu în care lucrez cu mama mea. Facem pizza și livrăm la domiciliu. Până într-o zi, pentru mine Casa Filip era doar o adresă de pe o stradă din vecini. O comandă pe care o primeam în fiecare joi. Nu știam cu ce se ocupă, erau niște clienți fideli cu care mă vedeam o dată pe săptămână. ”Bună ziua, bună ziua, v-am adus pizza”, și cam atât. După trei luni de comenzi săptămânale n-am mai primit niciun semn. I-am sunat a doua zi să văd ce s-a întâmplat. M-am interesat între timp ce e exact Casa Filip, am căutat pe internet. Ne-a emoționat foarte tare povestea din spatele proiectului. Mi-au spus atunci că au primit mâncare gătită și din acest motiv n-au mai apelat la noi. De înțeles, la mine plăteau.

Am discutat cu mama. Hai să încercăm să facem ceva pentru oamenii de acolo. Și ea e bolnavă, nu de cancer, dar are o afecțiune cu care trebuie să trăiască toată viața și să o țină sub observație. Ea m-a crescut în spiritul ăsta: dă ceva înapoi din ceea ce primești. Eu sunt favorizat față de alții. Sunt sănătos, de multe ori am avut și noroc în viață, hai să dau măcar o mică parte din ceea ce primesc. Și așa ne-am hotărât ca seara de pizza să devină o tradiție la Casa Filip și noi să facem cinste. E foarte important ca oamenii care vin să se trateze la Cluj, de la sute de kilometri de casele lor, să găsească aici o comunitate, un sprijin. Îi ajută să rămână motivați și să lupte împreună. Casa Filip le oferă un cămin, noi ne-am angajat la o modestă contribuție: cât timp o să fim deschiși, o să le aducem în fiecare joi câte cutii de pizza au nevoie.

E o afacere de familie, nu merge extraordinar, dar creștem de la lună la lună. E o muncă de echipă, eu și cu mama, și ne descurcăm. Suntem mulțumiți și obișnuiți cu munca. Lucrez de la 17 ani, când îmi doream mai mulți bani pentru distracție. Apoi am ajuns barman, într-un club. Eram în mijlocul distracției. 6 ani mai târziu, mă bucur că sunt sănătos și că pot da înapoi măcar o mică parte din ceea ce am primit și primesc zilnic.

În fiecare săptămână, noi oameni se cazează la Casa Filip. Dacă doriți să vedeți cum îi puteți susține accesați pagina Vreau să ajut.

vreau să ajut

O mână de oameni cu inima curată poate schimba lumea. V-o zice Csaba din Pericei. Ați auzit de satul ăsta, se trage Cioloș de aici, a fost ajuns prim-ministru și acum șef de partid. Pericei, județul Sălaj.

Unul dintre oamenii mei e doctorul care m-a operat la Zalău, reședința de județ. Avem un doctor tânăr acolo, în care am avut încredere. E de un an și ceva în oraș. Foarte de treabă, a terminat facultatea la Cluj, a lucrat la Satu Mare, experiența a luat-o acolo. Mi-au zis toți că are mâinile bune, un doctor excepțional, foarte cumsecade. L-a chemat și pe fostul lui șef din Satu Mare să-l asiste la operația mea. Condițiile din spitalul din Zalău? La superlativ. Mulți care or văzut ce am văzut io acolo mi-au zis că nici măcar Clujul nu-i ca Zalăul. E o curățenie jos pălăria. M-or reparat, m-or pus pe picioare, mărem înainte. A fost și soția lângă mine, m-a încurajat mereu. Medicii la fel. Mult contează și atitudinea cu care ești pe lângă un bolnav. Îi dai niște impulsuri, îi dai puțină voie bună. Ce șpagă, nici vorbă, refuz din start! Noi avem treburile noastre, dumneavoastră trebuie să vă faceți bine, așa mi-a spus medicul cel tânăr. Juravle îl cheamă, e o altă generație, e spre bine.

Nu a fost prima mea problemă de sănătate. Am avut reumatism gutos, am umblat în două cârje. Din 2000, am mers la băi la tratament în fiecare an. Am scăpat de asta, acum o intervenit altă problemă. Dar sunt tare și voinic, voi trece și peste asta.

La Cluj am venit pentru radioterapie. Soția a sunat la Casa Filip, dar inițial n-au fost locuri. Am stat la o biserică reformată aproape o săptămână, într-o cameră de oaspeți – un pat, strictul necesar - și între timp s-a eliberat un loc în Casă. M-au primit cu dragoste, cu deschidere, cu entuziasm, cu tăt, tăt, tăt. Asta contează mult. Doar v-am spus că omul sfințește locul. Gândești că suntem aici ca-ntr-o familie. Deși nu ne-am văzut niciodată, apropierea se realizează cât ai bate din palme. Ne adunăm și ne distrăm ca niște oameni normali, asta și datorită celor care se ocupă de Casa Filip și au grijă să nu ne lipsească nimic. Gândești că Dumnezeu ne-a pus aici pe fiecare pe locul lui. Sper să mă întorc la Casa Filip, în vizită nu să mai stau iarăși 7 săptămâni la tratament, doar să-i salut pe oamenii de aici și să le arăt recunoștința mea.

În fiecare săptămână, noi oameni se cazează la Casa Filip. Dacă doriți să vedeți cum îi puteți susține accesați pagina Vreau să ajut.

vreau să ajut

Am făcut de trei ori cancer cerebral, am fost operată de două ori pe creier și mă lupt de 16 ani cu această boală. Le spun tuturor să fie optimiști. Dacă eu am reușit să mă lupt atâta vreme, înseamnă că oricine poate.

La 29 de ani, când m-am îmbolnăvit prima oară, eram și mai optimistă, deși aveam o fată mică și am rămas o mamă singură. Primul meu soț a plecat cu totul după ce tocmai mă întorsesem acasă, la Timișoara, după radioterapie. Eram tot așa, fără păr, ca și acuma. Așa a fost să fie, probabil i-a fost foarte greu să accepte că are o soție bolnavă, atât de bolnavă.

Tot atunci mi-am redescoperit, cumva, credința. Era o vară extrem de toridă, eram într-un salon la Neurochirugie și-au venit niște oameni care m-au întrebat dacă se pot ruga pentru mine. "Poftiți", le-am zis.

Era duminică și ei puteau face orice altceva. Puteau sta cu prietenii, puteau sta la o terasă la o bere. Ei au venit și s-au rugat pentru mine. A fost un moment de cotitură care mi-a schimbat viața. Am conștientizat că Dumnezeu e acela care nu bate, care nu pedepsește, nu e al merituoșilor și al preoților, ci al tututor. Și-am început să fiu mulțumitoare, iar miracolele au continuat.

Temerea mea cea mai mare era să nu rămân cu sechele după operație, să ajung ca o legumă.

Am trecut peste primul cancer. A venit al doilea pe care l-am depășit cu șase luni de chimioterapie. Acum e al treilea.

M-am operat din nou la creier, dar acum o lună, internată fiind la Institutul Oncologic din Cluj, am simțit că pierd lupta asta. Vedeam oamenii cum se prăbușesc în salon de la o zi la alta, de la săptămână la săptămână. Decăderea umană, lipsa de încredere, astea te termină. Din motivul acesta spun că pentru a învinge boala trebuie să lupți. Spitalul e bun, e bine pus la punct, personalul medical se poartă foarte bine, n-am nimic de comentat, e curățenie. O uzină vie, un orășel într-un oraș mai mare, așa e spitalul.

Dar pacienții cu care am stat în salon m-au secătuit de vlagă, m-au golit de energie. Eu le spuneam lor să lupte, să nu se gândească la boală, să fie optimiști, dar acolo se vorbea doar despre cancer, erau reacții adverse la tratamente, se vomita foarte mult, era o suferință care nu putea fi suprimată în nici un fel. Aveam atât de mult optimism când am ajuns, dar n-am mai rezistat. Iar dacă nu ești bine aici, sus, cu mintea limpede, dacă cedezi armele, te poți considera pierdut, dus.

Am vrut să plec cu totul la Timișoara, acasă, să renunț la tot. Fac radioterapie la nivelul capului. Se stricase aparatul și-am stat practic degeaba în spital două săptămâni.

Au chemat ei specialiștii, au venit și de la București. În fine, se repara, funcționa o zi, după care iarăși se strica. Am simțit că mă prăbușesc și eu, fiindcă statul degeaba îți provoacă un consum nervos foarte mare. Voiam să ies, să termin, să evadez. Trebuia să plec din Institut și căutam cazare, așteptând să se repare aparatul de radioterapie. Nu găseam locuri nicăieri, iar unde găseam erau condiții jalnice sau trebuia să plătim 300 de lei camera, enorm, peste puterile noastre. Și atunci am sunat la Casa Filip, din toaleta spitalului, ca să pot vorbi. Vă imaginați scena? Poate că sună hazliu, dar n-aveți idee cât de frumos se vede Clujul de acolo, mai ales noaptea.

Nu știam că programul de aici de la biroul Casei se încheie la ora 15-16. Nu mi-a răspuns nimeni. Mi-am zis: ce păcat, am ratat ocazia de a ajunge într-un loc frumos. A doua zi, văzând apelurile mele, trei-patru, din disperare, m-au sunat de la Casa Filip. Aveau locuri pentru week-end.

Am mers cu soțul meu. Cu soțul meu actual, căruia îi mulțumesc zi de zi, e alături de mine trup și suflet. Dumnezeu mi l-a trimis. S-a întâmplat într-un moment în care Dumnezeu era în tăcere, într-un moment în care n-am mai simțit...nu l-am mai auzit pe Dumnezeu că-mi vorbește. Atunci l-am cunoscut. Ca să vedeți diferență, unul a plecat, al doilea e sprijinul meu, e totul. La fel ca și fata mea, care e acum o domnișoară ce se pregătește să devină asistentă medicală.

Am avut un șoc atunci când am ajuns la Casă, în sensul bun al cuvântului. E un superlativ absolut, dacă vreți. M-a impresionat toată lumina de aici și oamenii care-ți zâmbesc, iar asta contează enorm de mult. Să întâmpini pe cineva cu zâmbetul acela zi de zi, într-un loc unde toți sunt bolnavi, e ceva remarcabil. Găsești o putere fantastică, o bunătate ieșită din comun. Pe mine mă copleștește ce văd. Când am venit aici am fost foarte emoționată. Știam povestea tristă a Violetei și ce s-a întâmplat cu Filip. Am zis wow, câtă tărie, cât devotament și mai ales cât curaj să începi un asemenea proiect grandios. Pentru că e grandios să ajuți atâția oameni fără să ceri nimic în schimb. Cu banii pe care îi plătim noi pentru cazare s-ar putea să nu-și acopere cheltuielile legate de plata utilităților. Locul acesta ne face să uităm de boală, e altceva, ești ca acasă, efectiv. Aș vrea ca Violeta să poată continua ceea ce a început, chiar dacă știm că, în România, se blochează proiectele care chiar vin în sprijinul oamenilor.

Eu lucrez, am făcut psihopedagogie la o școală specială și mă ajută și asta foarte mult. Toate lucrurile s-au așezat în așa fel încât să mă ajute pe mine. Cred că voi mai lucra, nu mi-e frică de viitor. Fiecare zi e un miracol pentru mine, un dar. Că sunt pe picioare, că sunt conștientă, că sunt aici cu voi. Totul e un miracol.

Mai rămân până pe 17 iulie când se termină tratamentul, teoretic. Am 45 de ani împliniți, iar 16 m-am luptat cu cancerul, despre care mulți spun că-i o boală incurabilă. Nu prea ai oportunități când ai cancer. Pe mine m-a îngenuncheat, dar nu m-a răspus. Acum, la Casa Filip, sunt cu bateriile încărcate. De fiecare dată când mă întorc de la Institut, de la radioterapie, se întâmplă să mă mai sune familia, prietenii: ce faci, unde ești, ah, în drum spre casă, te întorci la Timișoara? Nu, fraților, mă întorc la Casa Filip. Da, e ca și cum m-aș întoarce în propria casă. Și când intru în casă, după ce urc dealul ăsta, și-mi iese limba de un cot, mă așteaptă răcoare și curățenie deplină. Wow, ce bine e, îmi spun, ca acasă!

În fiecare săptămână, noi oameni se cazează la Casa Filip. Dacă doriți să vedeți cum îi puteți susține accesați pagina Vreau să ajut.

vreau să ajut

Am 65 de ani și niciodată în 65 de ani n-am stat o zi, cum să zîce. Și aici pun la socoteală și duminicile.

Zi liberă însamnă să stau câteva ore. N-am stat niciodată, am grijit de gospodărie, am făcut să fie bine. Am stat tătă viața la munte, mai întâi în Ilva Mică în Bistrița, apoi la Nimigea. Noi dacă stam la animale, nici duminică n-aveam timp de altceva. Plouă, ninje, noroi, stai la animale. Te duci cu ele, le dai de mâncare. Foarte mult mi-am dorit să ies de-acolo, să ies și io. Aș fi vrut cu tătu să merg de-acolo, da soțu' n-o vrut.

La 19 ani m-am măritat. Mi-am ales un cioban care n-o băut, care nici n-o fumat și astea contau pentru mine. Da' o fost greu, 11 ani n-am avut copii. Omu' meu lua bota și se ducea pe munte primăvara și venea când dădea gheața. Întotdeauna am lucrat: sapă, fân, am cules toamna, am grijit gospodăria, toate-toate, așa o trecut anii. Aveam o casă în sat și una pe deal, că am tot cumpărat pământuri pe dealuri pentru animale. În fiecare zi meream 5 kilometri de la o casă la alta, cu desagii în spate, deci 10 kilometri pe zi, în fiecare zi, pe un drum forestier, mulți pași am făcut cu mâncarea după mine, mulți munți am suit.

Omu' meu o fost învățat să fie tot strună și mie tătă vara trecută mi-o fost rău, da' n-am spus la nimeni. În toamnă n-am mai putut, o venit o vecină, eram în pat și mi-o zis că-s ca peretele și-o zîs că o mai fost una din vecini care n-o mai trăit apoi. M-o dus la spital și când am auzit că am cancer io n-am mai putut durmi două luni și mi-o dat doctoru pastile de somn. Am mai auzit io de cancer, dar nu știam ce implică, io am crescut la munte, am mâncat numa' mâncare sănătoasă, niciodată din magazine și-am lucrat tătă zîua.

Am venit la Cluj, apoi mi-o zis domnii doctori să fac tratamentu' la Bistrița. Am stat acolo, da n-o ieșit bine analizele, o ieșit negru, și-o trebuit să vin iară la Cluj. Când mi-o zis domnu doctor că tre' să stau 4-6 săptămâni aci, io ce era să fac? Doamne, da cum, ce să fac io aci, de la munte? Am avut noroc și-am găsit Casa Filip unde pot să zîc că-i primu meu concediu din viață.

Am tri ficiori buni, frumoși, dintre care ăla mai mare o dat în patima alcoolului și-o făcut numa' baiuri. O ajuns și la pușcărie din cauza asta, da io m-am dus la el, cum era să nu mă duc? Ce mamă eram dacă nu meream? Tătă lumea mi-o zîs să-i dau pace că nu are leac. L-am luat la noi, îi cu noi și tot promite că se schimbă, că nu mai bea, că nu mai face.

De când îs bolnavă, bea și mai mult. L-am rugat să nu mai facă, zice că da, că bine, da tot nu poate. Mere în sat și le zice așa la oameni:

-Io tre să mor înaintea lui mama.

Poate s-o griji bunu Dumnezău să-l salveze. Io-i dau pace, avem grijă de el.

Mie cel mai greu mi-i că n-o am pe Sanda me' aproape. Sanda îi nepoțica ficiorului meu care-i în Spania. Are 10 ani acuma, făcuți pe 10 martie, și primii cinci am crescut-o io, că ai ei erau acolo. Ficioru meu era șofer, nora s-o dus și ea, iar fata o rămas la mine cinci ani de zile. Barem copiii ăștia de s-ar întoarce. Ne vedem o dată pe an, atâta, vara, când au ei liber. Vorbesc cu Sanda și tot mă întreabă: "buni, unde ești, tu nu ești acasă? Ce te mai doare?Spune-mi drept ce te doare?" Plânge și mi se rupe sufletul.

I-am zis și io și nu trebuia, poate, că mă duc în vizită la ei în Roquetas de Mar, acolo unde-s ei. Tot mă întreba când mă duc și io n-am ieșit niciodată de-acolo din sat. Ea merge la școală de dimineață. Mamă-sa pleacă la lucru, o sună apoi să nu adoarmă la loc, Sanda se duce la școală, termină la 12, face una-alta și-i singură până seara. Singurătatea asta o rănește. Scoate niște vorbe de nu-i adevărat! Ultima dată zicea că părinții n-o înțeleg pe ea cum suferă. O zîs că de ajung în toamnă acasă, să n-o mai las să plece. Barem de-ar fi mai bine, da nu știu, io n-o pot opri de la educație cu tot doru' meu și al ei. "Tu, buni, îmi trebe familia întregită și nu vor să înțeleagă cât sufăr eu. Nu vreu, nu vreu", îmi spune mereu la telefon.

Celălalt ficior e lângă noi și are două fetițe, una de 1 an și 3 luni și una de 3 luni. Mai stau cu fetele câteodată, le iubesc, numa că acuma-s bolnavă. Io am fost învățată cu rușine. Părinții mi-o zîs așa: "niciodată nu zici nu, nu întorci o vorbă înapoi și niciodată nu zîci că nu se poate."

Să mă mai țină puțin viața s-o mai văd pe Sanda.

În fiecare săptămână, noi oameni se cazează la Casa Filip. Dacă doriți să vedeți cum îi puteți susține accesați pagina Vreau să ajut.

vreau să ajut

Mi-am cunoscut soțul în urmă cu 43 de ani. Mă mutasem la Codlea, în blocul în care stătea el. Aveam 26 de ani și el tocmai venise din armată. Când l-am văzut, mi-am zis: Doamne, ce urât e ăsta!. Ce s-a schimbat mai târziu? Nu știu, nu știu...o magie. S-a întâmplat pur și simplu. Și apoi s-a mai întâmplat viața și iată-ne la câțiva ani lumină distanță, împreună, el pe un pat de spital, eu la Casa Filip, așteptând o minune.

Soțul meu a împlinit 65 de ani în februarie. Aici, la Cluj. A fost operat de tumoare de cap de pancreas. Profesorul îmi spusese înainte că, la astfel de afecțiuni, pacienții n-o mai duc mult: maximum un an, un an și jumătate. Dar știam deja asta. Îmi făceam planuri cum o să luptăm împreună, cum o să mă adaptez la noul lui regim alimentar. Nici în cele mai negre vise nu mă gândeam la ceea ce a urmat. Operația a reușit, dar, în ziua în care trebuia să plecăm acasă, a făcut o hemoragie internă puternică la nivelul stomacului. Într-un timp foarte scurt a fost o cantitate mare de sânge care a condus la un stop cardiac și apoi la un AVC. Creierul a fost afectat foarte tare.

De atunci, din 10 martie, noi n-am mai vorbit. E la Chirurgie III, pe secția de Terapie Intensivă.

De atunci, fac Brașov – Cluj, Cluj-Brașov. Asta pentru că mi-am dorit atâta de mult să văd Clujul și nimeni nu m-a lăsat să vin aici! Socrul meu e din zonă, l-am tot rugat pe soț: hai, mă, du-mă să văd unde s-a născut tatăl tău. Și mi-a zis: când ai fost tânără n-ai vrut tu să mergi. Ei, acuma nu mai vreau eu. Și uite cum am venit până la urmă la Cluj.

Mai plec acasă când mai vin fetele să mă înlocuiască. Săptămâna aceasta am aflat că soțul respiră singur și că este transportabil. Rămâne să ne hotărâm dacă-l transferăm la Brașov.

Avem trei fete și am mai crescut o fetiță care acum are 6 ani. Am crescut o fetiță mică și frumoasă de când a venit din maternitate. Cum am luat această decizie? N-am decis, așa a vrut Dumnezeu. Nu știu. Și ea mă întreabă de tăticuțul ei, când vine acasă. Și eu ce să-i spun? M-am gândit acum că trebuie s-o pregătesc, dar nu știu cum. Că nu mai vine tăticuțul acasă. De fapt știi ce-ți pregătește viața? Niciodată.

În fiecare săptămână, noi oameni se cazează la Casa Filip. Dacă doriți să vedeți cum îi puteți susține accesați pagina Vreau să ajut.

vreau să ajut

Au trecut deja 10 luni de când viața mi-a oferit această provocare? Nu-mi vine să cred. Când mă gândesc puțin și privesc în urmă simt cum mă trece un fior. În septembrie, anul trecut, am descoperit un cancer la sân. Era deja foarte avansat, între stadiile 3 și 4. Am ales Clujul și să fac astfel naveta, de acasă, de la Brașov. La o zi după ce am ajuns m-au și băgat la chimioterapie. Începea o experiență, cu bune, cu rele, la care m-am conectat cu optimismul meu debordant și cu încrederea că va fi bine.

Am început, ca orice om, căutând o cazare ieftină în Cluj. Cum o faci? Scrii pe google: ca-za-re ief-ti-nă. Cazare ieftină în jurul Institutului de Oncologie însemna cel puțin 160 de lei pe noapte. Iar felul în care te primeau și condițiile erau departe de a fi în regulă. Mi s-a părut că se profită de boala asta în jurul spitalului. Era foarte scump oriunde serveai masa sau o simplă cafea.

N-am simțit nimic uman, ci doar senzația că e o lipsă de scrupule și toată lumea vrea să câștige bani acolo. Pot să înțeleg până la un moment dat. Vrei să trăiești mai bine? Da, de acord, dar încearcă să fii un pic empatic. Eu mă simțeam norocoasă că măcar puteam duce boala pe picioare, dar erau femei cu mari probleme după a cincea sau a șasea ședință de chimioterapie. Acele substanțe îți atacă mușchii, oasele, îți e greu să mergi, trebuie să folosești un baston, ți se face rău. În fine, e o boală care nu se duce ușor.

Eu mi-am promis că voi lupta. Am plâns o săptămână după ce mi s-a pus diagnosticul. M-am uitat apoi în oglindă și am zis că trebuie să îmi revin. Am un copil de 20 de ani, trebuie să fiu lângă el și lângă familie. De-a doua zi am luat totul cu foarte, foarte mult optimism. Peste tot, în clinică, la operație, mi s-a spus că sunt cel mai vesel om din lume.

Asta nu e o boală, e o provocare pe care trebuie s-o depășesc. Și care va trece. A fost ca un semn de sus. Poate că a trebuit să fiu puțin înfrânată ca să fiu mai mai atentă la viață, o lecție. Am învățat să mă iubesc un pic mai mult, pentru că eram foarte neglijentă cu mine. În prima săptămână, când am fost foarte căzută la aflarea veștii și am plâns, toată familia a suferit. Mi-am propus să mă schimb pentru că mi-am dat seama că în funcție de stările mele se modifică și starea lor de spirit. Mama o s-o ducă bine, mama n-o să aibă niciun fel de problemă. Ea va ști cum să lupte. Punct!

Am învățat să lupt, chiar și în condițiile în care am interacționat cu destul de puțini oameni în adevăratul sens al cuvântului. Sunt o persoană care are nevoie să comunice, și încă nu am întâlnit oncologul care să fie un pic mai uman, care să discute mai detaliat despre această boală. Sunt foarte buni profesioniști, dar nu comunică suficient. Poate că va trebui să treacă o generație până se va schimba această atitudine. Eu nu știam nimic despre cancer, prima reacție a fost să încerc să mă obișnuiesc cu ideea că voi muri. Apoi, citind, informându-mă, am realizat că, la cancerul de sân, 80 la sută dintre cazuri sunt vindecabile.

Un moral bun te ajută să te duci bine înainte. Dacă nu ai moralul bun și, mai mult, nu primești informație, atunci devii depresiv. Am făcut tot tratamentul la Institutul Oncologic, urma radioterapia, dar fiind foarte aglomerat nu erau locuri. Ca să fac radioterapia acolo ar fi trebuit să aștept 3 luni de zile. Nu puteam să stau atâta și atunci am apelat la o clinică privată care lucrează prin Casa de asigurări. M-au primit imediat. Reacția doctorului care mă trata la spitalul de stat a fost șocantă: i-ai ales pe ei, te duci la ei de mâine, cu totul. Am constatat că există și un fel de ranchiună între medici: în orice caz, nu le convine dacă nu te duci doar unde le place lor. Trebuie să faci doar cum spun ei, chiar dacă te pun pe o listă de așteptare. Tot ei devin frustrați când alegi o soluție mai bună. Am auzit de cazuri cu pacienți cărora li s-au pus dosarele în brațe și au fost trimiși acasă, doar pentru că și-au dorit să ajungă să beneficieze de tratament mai repede.

Încerci să pui întrebări, să înțelegi lucrurile dincolo de termenii medicali, inaccesibili pentru multă lume. Dacă întrebi insistent sau ceri să ți se repete un detaliu pe care nu l-ai înțeles, reacția e de obicei de adversitate. E un pic delicat, e o problemă generală pe care am observat-o așteptând pe holurile spitalului. Probabil e și aglomerația. Număram aproape mereu în jur de 50 de persoane pe zi. Acum, dacă ai sta de vorbă cu fiecare pacient, așa cum mi-aș dori eu, undeva în jur de 15-20 de minute, nu le-ar ajunge timpul să-i vadă pe toți. Mă pun și în pielea lor, da. Până la urmă e o loterie, depinde peste cine dai. Uite, chirurgul care m-a operat, la același spital, făcea parte din generația mai tânără, de până în 40 de ani. Am rămas atât de plăcut impresionată de profesionalismul și empatia lui.

Cred că e și vârsta, sunt obosiți, sunt plictisiți, nu știu. Nu-ți dau sfaturi, nu-ți spun ce urmează după tratament, e totuși o boală la care trebuie să ai foarte multă grijă, să te duci la controale, analize. ”Păi nu știu, citește și tu!”. Asta te determină să ceri și a doua opinie și să cauți în continuare doctorul uman care să te învețe cum să ai grijă de tine după ce ai trecut prin toate astea.

În prezent, sunt la jumătatea tratamentului de radioterapie. Îmi era groază să stau în chirie în Cluj, timp de cinci săptămâni, mă gândeam deja dacă financiar o să fac față. Casa Filip mi-a întins o nesperată mână de ajutor. Și șansa de a întâlni niște oameni.

În fiecare săptămână, noi oameni se cazează la Casa Filip. Dacă doriți să vedeți cum îi puteți susține accesați pagina Vreau să ajut.

vreau să ajut

În septembrie 2018 mi s-a pus diagnosticul: cancer la sân. Am acceptat foarte greu că mi se întâmplă tocmai mie povestea asta. Eram în perioada alăptării celui de-al doilea copil. Avea un an și patru luni când am descoperit boala, recent a împlinit doi ani. Cel mare are șase. În aceste ultime luni am fost despărțiți mai mult decât mi-aș fi închipuit vreodată. Deși aveam posibilitatea să fac absolut tot acasă, la Brașov, mi s-a părut că Clujul prezintă siguranță mai mare din punct de vedere medical. Am zis că merg pe varianta asta chiar dacă nu era cea mai comodă și mă ține, periodic, departe de copii.

Când ajung acasă, cel mic vine și se lipește de mine. Îmi ajunge până la picioare și ridică mâinile să mă îmbrățișeze. Nu mai pot să-l iau în brațe pentru că nu mai am voie să ridic greutăți. Trebuie să mă așez și așa ne îmbrățișăm. Dacă nu o fac, îmi cuprinde picioarele, dragul de el!

Când medicii mi-au zis că trebuie să întrerup alăptarea, copilul mă căuta noaptea prin casă, era dependent de sân. El continua să mă caute, noaptea: ma-ma, ma-ma, ma-ma...Mă ascundeam, dormeam într-un pat supraetajat, unde el nu putea să ajungă. Pentru mine a fost greu să-l aud cum mă caută. De atunci, de când nu l-am mai lăsat la sân și totul s-a întâmplat atât de brusc pentru el, dacă îl ia cineva în brațe, copilul îi bagă mâna pe sub tricou. E o alinare pentru el, așa se liniștește.

Boala s-a instalat fără niciun avertisemnt. Nu m-am simțit rău, sesizasem o modificare la sân dar credeam că e de la alăptare. Făcusem o ecografie mamară chiar în 2016, înainte să rămân însărcinată, și n-a fost nicio problemă. Apoi a fost ceva foarte agresiv, a luat o amploare extraordinară.

A fost așa o lecție de viață! Când lumea îți spune că sănătatea e cea mai importantă, ai senzația că sunt doar vorbe în vânt. Când ajungi într-o fază din asta, îți dai seama că ai planificat greșit ordinea importanței lucrurilor, că banii, job-urile, cariera nu contează absolut deloc. Categoric, prioritățile trebuie să fie altele în viață. Nimic nu contează mai mult decât să ne putem bucura de ceea ce avem.

Am cerut părerea foarte multor medici. Majoritatea m-au sfătuit să merg pe mastectomie radicală. N-a mai contat, m-am bucurat că nu sunt metastaze. Mi-am zis că, dacă se va putea face reconstrucție după aceea, facem, dar prioritatea era să rămân bine, să fiu sănătoasă. Am acceptat-o și pe asta, de la cât de greu mi-a fost la început, să accept diagnosticul...Eram programată pentru sector dar, intrând în sala de operație, plângând, i-am spus medicului să-mi facă o mastectomie frumoasă. O mastectomie frumoasă, dacă există această noțiune.

Vreau doar să fiu bine, să pot trăi cu copiii, să mă pot bucura de ei.

Am ales varianta de Cluj pentru tratament, operație, radioterapie, am pe cineva în cercul de prieteni care s-a tratat cu succes aici și ea e foarte bine acum. Din punct de vedere medical, am mers relativ ușor peste perioada de tratament, chiar și peste operație, pot să zic că aproape nu le-am simțit. Din păcate, acum, rezultatul histo-patologic mă cam sperie, a ieșit așa și așa, se putea mai bine. Ganglionii au ieșit afectați ceea ce înseamnă că există un risc de recidivă mai mare.

Încerc să mă încurajez să zic că nu va fi situația mea. Încerc să-mi țin organismul sub lupă, să încerc să previn, să nu mai fie cazul și a doua oară. Nu asta ar fi neapărat problema, dar mă gândesc mult mai departe...Mă gândesc la copii, să pot să mă bucur de ei, de ei, categoric de ei, că sunt așa de faini, de micuți și drăguți. Nu înțeleg ei ce se întâmplă și de ce lipsește mami de acasă. Îl mai întreabă ei pe tati: când vine mami? Le-am zis că mami are o bubiță și trebuie să meargă la domnul doctor la Cluj. Nu înțeleg ei nici unde e Clujul și mai ales de ce nu vin acasă să dorm lângă ei.

Ne ajută și tehnologia acum, ne vedem în fiecare zi pe WhatsApp, dar clar nu se compară. Un apel video nu înlocuiește o îmbrățișare.

Sper să ies bine din toate astea. E prima săptămână de radioterapie, mai sunt încă patru. Încerc să mă motivez pentru ei. Am zis că am venit aici să mă vindec, ca să putem fi bine după aceea. Sunt speriată, nu pot să ascund asta, dar toată lumea mă încurajează și-mi spune că boala asta n-ar mai trebui să pună problemele pe care le ridica în urmă cu ani de zile. Încerc să mă motivez în sensul ăsta, trebuie să fie bine, să fie bine.

Casa Filip? E mâna lui Dumnezeu, așa simt. E prima oară când vin la tratament la Cluj fără soțul meu. Când lipseam amândoi era mult mai greu și e mai bine să stea lângă copii. În trecut, ne cazam împreună aici și ne trezeam dimineață cu același sentiment: nu știu cum ai dormit tu, dar eu parcă m-am odihnit mai bine decât acasă. Dimineața eram aptă de tratament, de fiecare dată, comparativ cu alte părți. Am mai dormit și prin pensiunile acelea care prosperă din turismul medical pe lângă Institutul de Oncologie. N-a fost bine deloc.

Aici e o căldură din toate punctele de vedere, oamenii sunt atât de primitori și de calzi. Chiar m-am gândit – și am înțeles așa pe diagonală, n-am putut să intru mai mult în poveste tocmai ca să nu mă afecteze atât de tare – am înțeles care e substratul aici și ce a făcut Violeta mi se pare absolut minunat. Sigur Filip este foarte mulțumit de ceea ce se întâmplă în spatele poveștii lui.

În fiecare săptămână, noi oameni se cazează la Casa Filip. Dacă doriți să vedeți cum îi puteți susține accesați pagina Vreau să ajut.

vreau să ajut

"Suntem noi doi, unul cu celălalt, ea pentru mine, eu pentru ea”

Gheorghe și Viorica sunt de 43 de ani împreună. În fiecare zi. Cumva, nici ei nu știu exact cum, au reușit să treacă peste cel mai cumplit coșmar pe care l-ar putea trăi un părinte.

Fiul lor, Cristi, militar în vama Nădlac, a murit de tânăr, în 1997, după ce-a dat o mașină peste el. Mai rău de-atât n-are ce să mai fie, crede Gheorghe. Așa că, anul trecut, atunci când doctorul i-a spus că are cancer, Gheorghe i-a zâmbit cancerului în față.

"Nu m-o marcat pe mine boala asta atât de răspândită și de care suferă și se plâng mulți. N-am fost afectat. Știm când ne naștem, nu știm când plecăm. Moartea fiului nostru a fost cel mai greu moment din viețile noastre. Trebuia să mor eu atunci, mi-am zis, nu el. De ce el? De ce se întâmplă asta? Nu știu dacă există vreun răspuns. E o durere pe care o purtăm în viețile noastre până la sfârșit. Cancer? E o boală și atât. Sunt puternic, sunt optimist".

Ica, soția lui, a simțit că ceva nu-i în regulă, când l-a văzut pe doctor la examenul medical.

"Știam că-i ceva grav, l-am văzut la față și era într-un anumit fel. Apoi ne-a zis de cancer înainte să facem un RMN, care a și confirmat, de fapt. M-am îngrozit. Aveam o cunoștință care făcuse cancer și care, după tratament, a murit, la cam doi ani. Știam de încă o persoană la fel. Așa a fost să fie. Dar nu mă pot gândi și nu m-am gândit niciodată că soțul meu nu se va însănătoși".

Viorica știe Clujul tot mai bine, de când cu boala lui Gheorghe. Din Pecica, județul Arad, aproape de graniță, își însoțește bărbatul din septembrie, aproape în fiecare lună la tratament. Au și pierdut numărătoarea drumurilor. Oricum sunt multe. Majoritatea făcute cu trenul, câte cinci ore și jumătate la dus, tot atâta la întoarcere. Cu trenul fiindcă e mai bine, căci se pot mișca, or într-o mașină e cumplit să stai câteva ore după un tratament.

De curând, cei doi au vizitat la Cluj grădina botanică, iar altădată s-au dus la Salina Turda. Pe lângă tratament, la Cluj, spune Viorica, oamenii sunt mai amabili ca nicăieri. "Se zâmbește mai mult, sunt oameni deschiși, buni. Am fost încurajați peste tot și întâmpinați cu vorbe spuse din suflet. Clujenii îți spun, de exemplu, "cu mult drag" sau "cu multă plăcere", răspunzând cu amabilitate unei mulțumiri, dar o fac natural, din suflet, eu asta am simțit."

"Și medicii ne-au surprins aici. Eu am primit un zâmbet și o încurajare de la doctor, iar asta contează cel mai mult pentru mine. Dacă-l vezi pe medic că-ți zâmbește, că e calm și te încurajează, lucrurile acestea îți dau putere", adaugă Gheorghe.

La Casa Filip, un musafir va fi aniversat. E joi și a devenit o tradiție ca în această zi să se strângă toți, la masă. E seara de pizza. S-a pregătit și un tort, pt care Viorica a facut un decor cu ‚La Multi Ani’.

"Zilele trecute am făcut și un atelier cu prăjituri, le-am arătat tuturor cum se fac și cum să le orneze. Să ne mai îndulcim puțin. E un hobby pe care l-am descoperit mai mult după pensie, iar aici am unde să-l și exersez. Am avut mare noroc cu casa Filip, nu credeam că poate exista așa ceva, un loc atât de curat, de primitor și credeți-mă, am stat înainte la o pensiune.... nu se compară".

"Am rămas noi doi, suntem doi pensionari. Suntem noi doi, unul cu celălalt, ea pentru mine, eu pentru ea. Așa va fi mereu".

În fiecare săptămână, noi oameni se cazează la Casa Filip. Dacă doriți să vedeți cum îi puteți susține accesați pagina Vreau să ajut.

vreau să ajut

La Casa Filip, pe 14 mai, mi-am sărbătorit ziua de naștere. De obicei o făceam acasă, la Oradea.

Sunt bolnav. Problemele le am de mai mult timp și, dacă mă gândesc bine, toate complicațiile mele provin de la stres. Ca efect este devastator. Luați aminte și prețuiți sănătatea. Aveam o firmă care mergea foarte bine. În 2012 am falimentat, iar de atunci a început o mare cădere în gol.

M-am amăgit, m-am stresat, m-am supărat fiindcă am început să pierd tot ceea ce am construit în viață, toate lucrurile pentru care am muncit. Apoi m-am simțit foarte rău fizic, au apărut niște dureri abdominale, m-am plimbat pe la mai mulți medici, iar într-un final, un doctor mi-a zis să vin de urgență la Cluj, la Medicală III. Cancer!

Am ajuns și-aici cu soția mea. Nu știam niciunul cât timp voi petrece în spital până când am tras linie la ieșire: 3 luni de zile. 3 luni în care soția mea a dormit la o pensiune din apropiere. Zi de zi am avut-o aproape, e motorul meu, ei îi datorez astăzi, când vorbim, fapul că sunt în viață.

Am căzut, m-am prăbușit psihic. Erau zile în care nu puteam pune piciorul în pământ, zile în care nu mă puteam ridica din pat. Aveam dureri, am făcut complicații peste complicații. Apoi tratamentul cu citostatice și efecte adverse precum arsurile pe piele. Atunci am renunțat să mai sper, să mai cred într-o vindecare. Slăbisem 40 de kilograme în câteva luni.

Pur și simplu îmi doream să se termine tot calvarul. Dacă faci lucrul ăsta, dacă lași garda jos, boala avansează și ajungi ca o legumă. Au tras toți de mine, dar a trebuit să trag eu, în primul rând, și asta trebuie să facă oricine ajunge într-o asemenea situație. Fac și Radioterapie și Chimioterapie, dar mă simt mult mai bine.

Suntem cu toții bolnavi la Casa Filip, dar ne bazăm unii pe alții. De dimineața sau seara, în funcție de cum suntem programați la tratament, iau încă trei sau patru oameni cu mine, în mașină, și mergem toți. Așteptăm unii după alții, normal, căci suntem împreună.

Ca o familie. La bine și la rău.

În fiecare săptămână, noi oameni se cazează la Casa Filip. Dacă doriți să vedeți cum îi puteți susține accesați pagina Vreau să ajut.

vreau să ajut

Prima oară am ajuns la Institutul Oncologic din Cluj în 2004, când sora mea s-a îmbolnăvit de cancer. Era primul contact cu spitalul și când am văzut marea de oameni de pe holurile alea, m-am șocat. Toți oamenii ăștia sunt bolnavi de cancer? Toți stau aici să intre la doctor? Apucă cineva să-i vadă? E posibil să fie atât de mulți bolnavi?

Sunt întrebări care mă urmăresc și acum.

Poate acea experiență, poate obișnuința cu care, în copilărie, mergeam la bunici prin spitale cu pachete de mâncare m-au format într-un anumit fel.

Așa am venit la Casa Filip, mai întâi ca voluntar și apoi ca angajată. Ajut la așa-zisele treburi casnice. Fac cumpărături, mă uit să nu ne lipsească și să nu le lipsească nimic celor de aici. Mai întâi veneam o dată la două zile, acum vin în fiecare zi.

O doamnă îmi spunea, nu demult, că oamenii tratează uneori cancerul ca pe ceva contagios. Ajunsese să fie ignorată, evitată, pe cât posibil. După ce-a stat la Casa Filip a avut o oarecare revelație. Aici toți sunt bolnavi de cancer, dar trăiesc ca oricine altcineva, în măsura în care, desigur, se poate. E o boală grea.

Oamenii au zile bune, zile mai puțin bune sau zile teribile, în care nu se pot ridica din pat și nu pot să mănânce, cu toate că și-ar dori asta. Ei au nevoie de câteva secunde, măcar, în care să uite de boală, să nu se gândească la cancer. Povestim cu ei, depănăm amintiri din copilărie, momente comice, iar când îi vezi că zâmbesc, înseamnă că ai obținut o mare victorie.

Un zâmbet nu se poate valoriza, e ceva special în condițiile date. Eu m-am atașat de toți de aici, îi știu pe toți care vin aici, îți rămân în suflet. Ei au nevoie să se simtă în siguranță și e foarte important să nu stea singuri. În singurătate te poți pierde cu ușurință, iar dacă faci asta riști să pierzi lupta pe care o duci zi de zi.

Mama a fost bolnavă, un an a stat doar la pat, cu diabet zaharat, îi făceam injecții, deși nu credeam vreodată că aș putea face asta. Dar ea avea nevoie să-i fie cineva aproape. Or, în sistemul nostru medical, lucrurile sunt destul de complicate. Ești dintr-un județ îndepărtat, n-ai bani, faci anumite eforturi să ajungi în Cluj la tratament, urmezi o procedură, apoi stai singur într-un salon sau la o pensiune.

Cumnatul meu a fost bolnav 5 ani, cu cancer recidivat, anul trecut s-a dus. Am prins toate episoadele evoluției. El era în Spania, o diferență majoră față de ce e în România. Aparținătorii dorm lângă pacienți în spital, într-o rezervă, e un pat lângă pat, sunt două fotolii, un dulap pentru haine. Cine nu are aparținător primește un psiholog cu care să vorbească, să nu stea singur.

Nimeni nu merită să stea singur.

În România mai vin medicii și strigă la tine: ce cauți aici, ieși afară! Chiar am o prietenă și îmi spunea recent că s-a dus la spital la cineva și ea tot intra cum prindea o portiță. Voia să fie aproape de persoana dragă, să ajute, să o sprijine. A venit un medic și-a făcut-o nesimțită. Eu știu că medicii sunt puțini și pot fi doborâți de oboseală, dar peste tot e deficit de doctori.

Nimeni nu își dorește să fie bolnav.

Toți, în schimb, își doresc să aibă pe cineva aproape. Aici, la Casa Filip, nici o persoană nu e singură: zâmbim, trăim!

În fiecare săptămână, noi oameni se cazează la Casa Filip. Dacă doriți să vedeți cum îi puteți susține accesați pagina Vreau să ajut.

vreau să ajut

Tatălui meu, când mai avea o lună de trăit, doctorul i-a mai cerut 1.000 de euro. Cum a putut să-i ia? Cu amândouă mâinile. Tocmai îi spusese că mai are câteva săptămâni să-și ia rămas bun de la oamenii pe care-i iubește și a considerat că informația aceea avea un preț.

I-am fost aproape în lupta cu un cancer la prostată. Îl aduceam cu mașina de la Vaslui la Iași, orașul în care mă stabilisem. Au fost trei operații în patru ani. Trecând prin spitalele de aici, aveam senzația că doctorii nu te tratau ca pe un om bolnav, unul disperat de cele mai multe ori, ci ca pe o marfă. Dobândeai cel mult statutul de vacă bună de muls banii. Șpaga condiționa actul medical. Dacă nu ți-o puteai permite, ușile rămâneau închise.

Mama n-a putut rezista fără el. Soacra mea s-a dus și ea, în aceeași perioadă. În nici 10 luni am îngropat trei oameni la care țineam enorm.

Am zis că eu o să lupt și o să rup blestemul. O să înving boala asta urâtă. Pentru că da, a venit rândul meu. În primăvara lui 2018, mi-au făcut o biopsie la Iași, de mântuială. Du-te liniștită acasă, e o tumoră benignă, așa mi-au spus. Intuiția și faptul că nu mă simțeam bine îmi dictau altceva. Am repetat la privat analizele. Mi-aș fi dorit să mă fi înșelat, dar era cancer.

Așa că iată-mă la Cluj, câteva luni mai târziu, alergând după o asistentă ca să-i îndes niște bani în buzunar. A sărit de parcă aș fi curentat-o. Doamne sfinte, cum puteți să-mi faceți așa ceva?, mi-a reproșat. M-am simțit atât de prost! Mâna întinsă, refuzul categoric, stânjeneala aceea...Cum să existe așa ceva, să nu poți băga bani în buzunarul unei asistente? Dar de ce facem totuși asta? Cum am ajuns așa? Cum ne-am ales cu reflexul acesta?

O să spuneți că se explică, fiindcă da, eram într-un spital privat, dar încercasem și înainte, când m-am operat, la Institutul Oncologic din Cluj. Motivația era aceeași: așa știam că se face. Și nu a primit nimeni nimic, nici acolo.

La Casa Filip am ajuns undeva prin octombrie. Începusem tratamentul de chimioterapie de câteva luni. La primele ședințe m-a adus soțul cu mașina. Ne cazam la diferite pensiuni din Cluj, cu 85 de lei pe noapte, 120, 125, cum găseam. Eram vlăguită, topită, slăbisem 7 kilograme.

În timp, m-am obișnuit cu tratamentul și am început să vin singură. Cineva trebuia să muncească pentru a acoperi toate costurile cu boala. Veneam cu trenul, Iași-Cluj, 9 ore și jumătate dus, 9 ore și jumătate întors, o dată pe săptămână. Trenul merge agonizant de încet, dar mă salvează peisajele acelea minunate. Le-am văzut în toate anotimpurile, primăvara, vara, toamna, iarna.

Din momentul în care am aflat despre Casă, lucrurile s-au mai simplificat. Veneam duminică seara, direct de la gară, dormeam aici, lunea făceam preț de 4-5 ore ședința de chimioterapie, mă întorceam după bagaj și plecam înapoi spre Iași cu trenul de 22:30, la cușetă. În fiecare săptămână, din octombrie până-n februarie.

La Casa Filip e liniște, o curățenie desăvârșită, iar Violeta, Cristiana și Viorica sunt niște femei cu o super-inimă. Nu găsesc cuvinte să le mulțumesc pentru generozitatea pe care mi-au arătat-o. La fel ca mine gândesc toți oamenii care au beneficiat aici de tihnă și de un loc în care să-și poată conserva energiile.

M-am îndrăgostit de acest oraș. Cobor din tramvai într-o stație oarecare și iau străzile la pas. Aleg așa, la întâmplare, îmi atrage atenția ceva, cobor imediat și mă plimb o oră. Azi am nimerit pe o străduță cu piatră cubică de lângă piața Mihai Viteazul. Era atât de frumos încât am uitat complet de boală și de tot ce a fost cumplit de îndurat în ultimul an.

În prezent, sunt la finalul radioterapiei. Mă voi întoarce acasă, la Iași, unde mă așteaptă fetele mele frumoase și deștepte. Cea mică e balerină, iar cea mare vrea să dea la facultate aici, la Kineto, pentru că își dorește să ajute oamenii. Când va fi momentul, o s-o însoțesc și o să-i fac un tur al orașului.

În fiecare săptămână, noi oameni se cazează la Casa Filip. Dacă doriți să vedeți cum îi puteți susține accesați pagina Vreau să ajut.

vreau să ajut

Pentru un pacient e foarte greu să facă naveta între orașe. E costisitor, e obositor, e un efort. Eu știu exact cum e. Sunt din Suceava, am 57 de ani și am fost diagnosticată cu cancer în mai 2018. În iunie 2018 am ajuns în Cluj pentru a doua oară, prima dată fiind prin 1998, atunci în calitate de însoţitor al surorii mele ce urma să aibă o intervenţie chirurgicală. Îmi aduc aminte că atunci eram atât de speriată, încât medicul a crezut că eu sunt bolnava şi nu sora mea. Experienţa de atunci cu cea de acum, în care eu sunt pacientul, este total diferită.

Atunci pe perioada spitalizării surorii mele am dormit pe o banchetă de 2 locuri din cadrul spitalului, prin bunăvoinţa unei asistente ce a avut curajul de a-mi încredinţa cheia cabinetului său la terminarea programului. Trebuia să am grijă să nu fiu văzută intrând sau ieşind din acel loc. Dispăream din spital dimineţa, (după ce dădeam o raită la colegele de suferinţă ale surorii mele, ajutându-le cu ce îmi stătea în putinţă, ştersul sub brat, pe faţă, clătitul gurii cu apă, un ceai dat cu paiul celor ce nu puteau să-l bea normal, etc), apoi reveneam după-masă după vizita medicilor. Mă întorceam la datorie, vedeam bucuria pe chipul celor ce ştiau că vin să îi ajut, mă simţeam utilă, mă simţeam “de-a casei”. Într-una din dimineţi eram în reanimare la căpătâiul unei paciente în vârstă. Avusese o intervenţie foarte grea. La un moment dat am văzut în spatele meu halatul alb al unui medic. M-am schimbat la faţă încercând să mă scuz de prezenţa mea acolo. Am zărit însă un zâmbet cald a unui tânar drept mulţumire, iar bătrâna a şoptit: e fiul meu, e medic dar nu în acest spital. Ulterior am aflat că fiica ei din Germania ce trebuia să sosească avusese accident. La câteva zile după ce fusese transferată în salon pe alt nivel, am fost căutată şi chemată să îi cunosc fiica şi să ii spună: "uite, vreau să ți-o arăt pe doamna care mi-a dat apă". Îmi mulțumeau pentru ceva atât de mic, de neînsemnat, îmi mulțumeau pentru ceva firesc. Am rămas marcată… Am avut convingerea că şi medicul surorii mele ştia că dorm în spital, dar “a închis ochii”. Nu a auzit, nu a văzut!

Acum, revenind la cea de-a doua experienţă, în calitate de pacient, pot spune că în cele 11 luni, de la diagnosticare până în prezent, am parcurs traseul dus : Suceava – Cluj, aproximativ 7 ore, de 12 ori şi tot atâtea întoarceri din Cluj spre Suceava. Am şi stat în Cluj permanent pe perioada tratamentului de radioterapie ce a durat 6 săptămăni, 28 de şedinţe, în perioada iulie – august 2018, (glumeam că am prins și Untold-ul). Şi naveta nu s-a terminat încă, întucât urmez chimioterapia din 3 în 3 săptămâni, acum fiind la a 7 şedinţă.

În disperarea mea când am aflat că pentru început trebuie sa fac zilnic radioterapie 5 zile pe săptămână, am început să caut gazdă. Am primit informaţia de la o colegă de serviciu, ce are copiii în Cluj, că există o casă ce găzduieşte şi vine în sprijinul pacienţilor ce fac tratament ambulator, cât şi a celor ce însoţesc bolnavii de cancer. Am avut noroc. Accesând internetul am dat de casă, m-am uitat la imagini și mi-am zis că nu poate exista un loc ca ăsta, atât de curat. Am ajuns în casă prima data pe 2 iulie 2018. Am fost, practic, printre primii musafiri.

Am prins drag de loc, am prins drag de oameni, fiindcă aici, pe lângă cazare, legi prietenii pe viață. Suferința unește oamenii, iar empatia ajută în lupta cu un adversar redutabil, cancerul. Aici am cunoscut voluntari cu adevarat. După tratamentul dur şi intervenţia chirurgicală complicată din octombrie 2018 trebuia să mă întorc acasă. Eram epuizată. Un domn pe care nu-l întâlnisem niciodată în viața mea s-a oferit şi m-a dus cu mașina personală la Suceava din Cluj. Omul, voluntar la Casa Filip, nu a vrut să primească nimic, nici un ban, măcar de benzină. Nu, nimic!

Am înțeles pe deplin importanța unor astfel de gesturi tot la Casa Filip. De data asta eram eu cea care avea nevoie de susținere. O faptă bună făcută de un om unui alt om, oricât de neînsemnată ar părea, va rămâne mereu în memoria cuiva şi-o va păstra întotdeauna în suflet. Mulțumesc, omule bun!

În fiecare săptămână, noi oameni se cazează la Casa Filip. Dacă doriți să vedeți cum îi puteți susține accesați pagina Vreau să ajut.

vreau să ajut

Sunt Mihai și voi împlini 58 de ani luna viitoare. Mi-aș dori să-i sărbătoresc în orice altă parte numai la spital nu. Toată lumea a rămas surprinsă. Tu să ai probleme de sănătate? Tumoare? Glumești?

N-avusesem nici o problemă majoră de sănătate până atunci și toată viața am fost un om cu o energie fantastică. Nici acum nu prea pot sta locului, deși n-am voie să fac efort. Nevastă-mea e tot cu gura pe mine: stai cuminte, nu mai fă aia, nu mai ridica! Merg personal să vorbesc cu medicii să-ți interzică. Dar ridic două kilograme, femeie, nu 50.

Nu pot sta, așa e firea mea.

Am ajuns la Casa Filip pe 15 aprilie. Sunt începător, mai am până la 21 de ședințe de radioterapie.

Am fost diagnosticat în ianuarie. Eram în Germania de mai bine de jumătate de an, la una dintre fiicele mele care e stabilită acolo și și-a deschis propria firmă. Tocmai venisem acasă, la Deva, de Crăciun. Nu avusesem simptome, absolut nimic. Eu nu sunt un mâncău se vede și după fizicul meu. Soția îmi spunea: nu-mi place ceva la fața ta, nu arăți bine la față. Și ai mai și slăbit. M-am pus pe cântar și într-adevăr slăbisem vreo opt kilograme.

Pe data de 5 ianuarie, seara, mi s-a făcut rău. Erau niște dureri îngrozitoare în burtă. Am un chirurg vecin, mi-a zis că nu pare deloc bine și să merg la Urgențe. Acolo mi-au făcut niște raze și m-au trimis acasă: nu ne putem pronunța, nu se vede exact, că sunt gaze multe. Ah, sunteți chiar din Deva, mergeți acasă și veniți mâine înapoi dacă vă simțiți rău.

Seara următoare, dureri groaznice, am chemat Salvarea. Am ajuns la doctorul Pop. Îl pregătiți imediat pentru internare și operație, a venit ordinul. Când am auzit, am rămas fără cuvinte. Pe data de 7 ianuarie m-a operat. Să-i dea Dumnezeu multă sănătate, îi sunt foarte recunoscător acestui medic.

Am stat în reanimare trei zile, apoi internat la chirurgie aproape trei săptămâni.

La Cluj am venit pentru radioterapie la o clinică privată. E o diferență ca de la cer la pământ, dar și dovada că poți să asiguri în România servicii medicale de calitate și confort pentru pacienți. Doar să se vrea să se facă și să se cheltuiască niște bani cu cap.

În fiecare săptămână, noi oameni se cazează la Casa Filip. Dacă doriți să vedeți cum îi puteți susține accesați pagina Vreau să ajut.

vreau să ajut

Lumea îmi spune Nicu, am 55 de ani și-s bolnav de cancer, diagnosticat în decembrie, anul trecut. Sunt unul dintre locatarii temporari ai Casei Filip.

Locuiesc în Baia-Mare, dar m-am născut la Arad. Mama mea era nemțoaică, tata din Maramureș. Mama a fost învățătoare dar, pe vremea lui Ceaușescu, au dat-o afară din învățământ, după 20 de ani, pentru că doi unchi fugiseră în Germania. A ajuns femeie de serviciu singură cu trei copii, că tata ne-o lăsat și nu mai locuia cu noi. Făcea curățenie la trei preoți, era o luptătoare și se gândea numai cum să-și protejeze copiii.

Prin '87, a dat un autocar peste ea, peste sora mea, peste fratele meu și peste bunicu și-au murit toți patru.

Eu eram cu o mătușă și cu un unchi și ne îndreptam spre casă, fără să știu ce s-a întâmplat. Când am văzut lumea strânsă în drum am întrebat cine a murit. Mi-au zis că toți, atât. Cum toți? Aveam 23 de ani și n-am putut plânge, din cauza șocului. După 7 luni am divorțat. Am avut doi ani cumpliți, cei mai grei din viața mea.

La sfârșitul anului trecut, când mi-a zis doctorul că am cancer, am fost șocat din nou și m-am gândit la toți cei pe care i-am pierdut.

Încet-încet, mi-am construit propriul sistem de apărare. Cel mai bine e să nu te gândești la boală, că dacă o faci prea mult nu poți trece peste ea. Și e foarte imporant să ai pe cineva aproape, așa cum eu îi am încă pe unchiul și pe mătușa mea. Când ți se spune că ești bolnav, inevitabil te gândești la ce este mai rău. Apoi înveți să lupți.

Pe 1 decembrie, anul trecut, mi s-a făcut rău. Am muncit 17 ani în construcții, iar apoi în tâmplărie. M-a luat cu amețeli în ziua aia și m-am cerut mai devreme acasă. Am zis să stau să mă odihnesc că-mi revin. A doua zi de dimineață nu m-am putut mișca. Mi-am luat concediu o săptămână și ziceam: ia uite că vine Sfântu Nicolae, iar eu îs Nicolae și-s acasă, bolnav. Pe 17 decembrie a venit nepotul meu și m-a dus la urgență, la Baia-Mare. Mi s-au montat sonde, a doua zi am intrat în operație, iar a treia zi mi-a zis doctorul că am o tumoră la colon, că a tăiat din colon și că trebuie să mai facem analize. Dintr-odată.

Eram un om sănătos, activ și m-am trezit că am cancer.

Am avut 97 de kilograme și-am ajuns la 58 în foarte scurt timp. Nu mai puteam nici să-mi ridic picioarele. Am început să fac chimioterapie cu pastile, apoi urma să fac radioterapie. În Baia-Mare era aparat, dar nu era personal calificat, așa că a trebuit să vin la Cluj. Am mai făcut un Computer tomograf și mi-au mai găsit trei noduli, unul mai mare, și încă ceva la rinichi. După primul drum făcut la Cluj, pe 22 februarie, la întoarcere în Baia-Mare am leșinat. Am mers cu autocarul, ajungeam în sfârșit acasă și, când să cobor, nu mi-am mai simțit picioarele. Mi-am pierdut cunoștința.

E cumplit să trebuiască să faci deplasări când ești deja la limită. Un drum te duce la extenuare. Am găsit Casa Filip cu mult noroc. Nepoata mea a aflat de ea, de pe internet, apoi un unchi a tot sunat și într-o zi mi-au transmis că e un loc liber.

Casa Filip e un loc retras, foarte liniștit. Eu am fost în ultimii 15 ani tot singur, iar aici am cu cine povesti. E ciudat, nu? Ne povestim viețile, legăm prietenii.

Tratamentul merge bine, zic doctorii, eu zic că mă simt excelent. Un bolnav trebuie să fie pozitiv.

Părul nu mai crește, obosesc ceva mai repede. Trăiesc!

În fiecare săptămână, noi oameni se cazează la Casa Filip. Dacă doriți să vedeți cum îi puteți susține accesați pagina Vreau să ajut.

vreau să ajut